Jurnal: Tabere și vorbă lungă

În ultimul timp a fost liniște deplină pe blog, așa că am de gând să compensez scriind o mega-giga postare astăzi despre toate experiențele acumulate în ultimul timp. Și am adunat câteva în tot acest timp. De fapt, motivul pentru praful virtual depus peste colțișorul meu de Internet este faptul că am părăsit Bucureștiul pentru două săptămâni lungi și frumoase și am plecat spre Tîrgu Mureș, unde am predat un curs la școala de vară de care m-a îndrăgostit anul trecut, când am participat ca studentă.

Paranteză pentru cei pasionați de IT: școala de vară se numește IP Workshop, are cursuri pentru toate nivelurile de cunoștințe, se adresează și elevilor și studenților, are un preț super-decent (între 750 și 1050 ron, depinde când plătiți, iar prețul include 14 zile de cazare și masă, cu două excursii cuprinse în program) și vă oferă ocazia să cunoașteți niște oameni extra-super-faini cu care să petreceți două săptămâni despre care o să aveți ce povesti un an întreg. Serios, după al doilea an, de-abia aștept anul viitor! Gata paranteza :)

Cursul pe care l-am predat se numea Internet of Things, deci în mod evident am avut Internet din plin, însă n-am scris pe blog pentru că am preferat să las puțin de-o parte lumea virtuală și să petrec mai mult timp alături de oamenii pe care i-am cunoscut sau cu care m-am reîntâlnit acolo. În principal, în ultimul timp mi-am petrecut excesiv de mult timp cu doar o mână de oameni, așa că am avut senzația că abilitățile mele sociale, și așa puține și vai de ele, ruginiseră de tot. Binențeles, n-am devenit sufletul petrecerii, nici nu e genul meu, însă a fost plăcut să petrec multe ore cu oameni noi.

Rezultatul? Nopți cu „gustări” de la KFC, cidru și două victorii consecutive la Cards Against Humanity (nu știu dacă asta e bine sau rău, dar jocul e fun, mai ales când lumea e atât de obosită încât și glumele mai nesărate se lasă cu râsete), zile petrecute lucrând la proiecte care mai de care mai interesante, promisiuni de revedere prin București cu o parte din organizatorii de care m-am atașat mult, inclusiv un cuplu de oameni frumoși cu care chiar sper să avem niște double-date-uri anul care vine, o prietenie cu o tipă super, cu care mă știam vag de anul trecut, dar amândouă ne-am judecat aiurea una pe alta și a trebuit un an și mulți „Hai, Gigicăăă*!” pentru a schimba primele impresii greșite... Pe scurt, rezultatul a fost un set bogat de amintiri de neuitat!

*Gigică este apelativul pe care l-am folosit cu fiecare program, plăcuță, led, buton, senzor, telefon, proiector, laptop, mouse și orice altă piesă vag electronică în momementul în care piesa refuza să facă ceea ce ne așteptam noi să se întâmple. Normal că greșeala era la noi, însă tind să personific orice bucată de cod, ca și cum asta l-ar face mai prietenos sau mai cooperant...


Mergi, Gigicăă, mergi!
Mi-a plăcut mult să predau, se împlinesc aproape doi ani de când am început să fac asta, însă cu fiecare nou grup de cursanți, experiența se schimbă. Cea de acum a fost una dintre cele mai prietenoase, pentru că fiind puțini (șapte oameni fără să mă număr pe mine) și având mult timp la dispoziție (4-5 ore pe zi), am ajuns să ne cunoaștem între noi destul de bine, am avut multe ocazii să vorbim pur și simplu, nu doar despre curs și s-a construit o legătură frumoasă între noi toți. Per total, atmosfera a fost foate destinsă, chestie nouă și foarte plăcută pentru mine (după două semestru cu peste 25 de oameni/clasă, cred și eu că în 7 a fost altfel...) Și așa e la toate cursurile din tabără, de asta îmi și place atât de mult aici, atmosfera generală e foarte relaxată, ziua poți să înveți ceva de la profesorul tău, iar seara poți să-l bați măr la Counter Strike.

Pe lângă oameni, am apucat și să revăd orașul, în special Palatul Culturii, care e neașteptat de colorat și de frumos, cu niște vitralii care te lasă cu gura căscată, lângă care sunt baladele populare care le-au inspirat și pe care am reușit în sfârșit să le citesc (și le dau cam 3 steluțe din 5... glumesc! Sunt interesante, îmi place mult cum încep, dar finalurile mi s-au părut grăbite, poate poveștile scurte în versuri nu sunt chiar genul meu...) și cu o orgă imensă pe care am avut norocul s-o și aud anul acesta, pentru că aveau loc niște repetiții pentru un spectacol.

Tot pe lista locurilor care m-au cucerit am bifat încă o dată grădina zoologică, care a reușit anul trecut să nu-mi provoace sentimente contradictorii. De obicei e ciudat, pentru că iubesc animalele, așa că pe de-o parte mă bucur să le văd, pe de altă parte, faptul că sunt închise e deprimant... dar aici păreau relativ fericite. Bine, n-am vizitat prea multe astfel de grădini și oricum toate au fost în România, așa că am puțini termeni de comparație. Totuși, aici a fost primul loc în care animalele nu mi s-au părut furioase sau agitate... spre deosebire de niște oameni aflați în vizită, în special o familie care s-a trezit să strige la niște maimuțe care oscilau între un comportament de apărare și o ignoranță rece... Pe scurt, a fost genul de întâmplare care te face să-l crezi pe Darwin, cu mica mențiune că unele specimene de „oameni” n-au evoluat chiar până la „sapiens sapiens”.

Totuși, m-am simțit bine, mai ales că anul acesta am descoperit un animal despre care habar n-aveam că există... A fost un sentiment extrem de ciudat, mai întâi nu mi-a venit să cred minute bune faptul că mara chiar există, pare un hibrid ciudat între o căprioară, un iepure, și un măgar... apoi am simțit doar o bucurie copilăroasă în fața unei descoperiri așa neaștptate, pentru ca în final să povestesc despre asta cu tot cu dovezi fotografice tuturor oamenilor cu care se întâmpla să discut, ca și cum eu descoperisem specia, nu îmi fusese prezentată de-a gata la Zoo.


Faceți cunoștință cu mara!
Bineînțeles, n-am putut să mă abțin de la a fi blogger timp de două săptămâni întregi și am chiulit vreo oră-două din tabără ca să particip la o serie de lansări din cadrul Festivalului Internațional Mystery & Thriller care avea loc chiar în Tîrgu Mureș. I-am ascultat pe Quentin Bates, Teodora Matei și Daniel Timariu lansându-și cărțile proaspăt ieșite din tipar și pe Petru Berteanu și, din nou, Teodora Matei prezentându-și cărțile care s-au lansat la începutul verii la București, totul coordonat de Bogdan Hrib și punctat pe alocuri de comentariile lui Lucian Dragoș Bogdan. Am plecat cu 3 cărți mai bogată (dintre care una cadou, mersi mult Daniel!), confirmând faptul că nu pot să plec nicăieri fără să revin cu mai multe cărți decât aveam în bagaj cand am ajuns acolo ;)


N-au fost numai zile cu soare și voie bună, ci și câteva momente pline de adrenalină. Am fost în excursie la Praid și n-am putut rezista să nu mă sui și eu pe sforile din Aventura Parc-ul din salină. Din păcate, după un traseu galben (simplu, adică) la care mi-au tremurat genunchii, dar m-am descurcat, am încercat un traseu roșu care s-a terminat mai devreme decât trebuia, pentru că drăgălașul meu creier a decis că el nu mai poate și a refuzat efectiv să-mi mai propulseze corpul înainte, așa că am așteptat cuminte să fiu scoasă de pe traseu... ca să merg imediat pe tiroliană, pentru că pot! În continuare, toate situațiile în care sunt undeva sus, suspendată deasupra unui gol, înseamnă o luptă constantă între corp și minte, sunt momentele în care simt fizic scindarea dintre cele două, se lasă cu tremurat de genunchi și cu propulsie generată numai de voință pură... corpul meu pur și simplu nu vrea să se miște, dar eu vreau, deci mă mișc... Încet, uneori dureros de încet (e al naibii de nașpa când mă mișc ca melcul pe o sfoară la 10 metri deasupra solului, pentru că vreau doar să se termine mai repede, dar e o luptă pentru fiecare milimetru)... problema e că e epuizant, iar de data asta am forțat mai mult și a ajuns și mintea să zică „pas”, așa că a trebuit să cobor...

Totuși, îmi place la nebunie, îmi place senzația aceea de scindare, mă face foarte conștientă de faptul că suntem doar piloți care controlăm o mașinărie din mușchi și oase care are și ea, uneori, propriile nevoi care se întâmplă să fie contrare dorințelor noastre. Iubesc momentele când sunt deasupra golului și încerc să mă lupt cu mine însămi, când sunt conștientă de fiecare mușchi și de fiecare bătaie de inimă, când lumea mea înseamnă doar următorul pas, următorul milimetru și nimic altceva nu mai există și nu mai contează și nu mă pot gândi la nimic... E fascinant! Bine, nimic din ce-am zis nu se aplică la tiroliană, aia e doar fun, stau în ham ca-n scaun, nu e niciun efort la mijloc.

Din păcate, toate lucrurile bune se termină, așa că acum sunt iar în București, unde încerc să recuperez somnul pierdut. Iar dorm mult și prost, sper să-mi revin săptămâna viitoare, eram așa mândră de mine când mă trezeam odihnită la 7, acum abia reușesc să mă rostogolesc afară din pat pe la 10... Daaar cu puțin antrenament, ar trebui să-mi revin, mai ales dacă mă reapuc de înot, ca să am un motiv bun să mă dau jos din pat dimineața. Așadar, a fost o vară plină, însă până la începutul facultății mai e destul timp să-mi reîncarc bateriile.

Voi ce faceți? Cum a fost vara asta pentru voi? Și ce părere aveți despre tabere, ați fost vreodată, vă plac?