Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Oferte  (click pe imagini pentru detalii)
Oferta Nemira
Oferta libris.ro

miercuri, 14 septembrie 2016

Recenzie: Stăpânul castelului de Teodora Matei

Povestea:
Dominic, noul paznic de la închisoare, încearcă să învețe să se poarte în preajma unor oameni închiși pe viață, oameni care nu mai au nimic de pierdut. Primul sfat pe care îl primește este că în astfel de situații nu trebuie să se atașeze emoțional sau chiar să asculte prea mult poveștile condamnaților, însă îi este imposibil să nu fie fascinat de Baron, un deținut atipic, care a fost acuzat de uciderea tuturor prietenilor pe care îi invitase la castelul său.

Dar cazul nu a fost unul foarte ușor de rezolvat, deoarece toate presupusele victime au dispărut fără urmă, așa că procurorii nu au avut niciun fel de cadavre pe care să-și bazeze acuzațiile. Totuși, Baronul nu se folosește de asta pentru a stârni simpatie sau milă, nici respect din partea celorlalți deținuți, ci își duce zilele calm, în liniște, scriind povestiri scurte despre trecutul său și aproape făcând abstracție de tot ce-l înconjoară.

Nikos este un băiețel care își petrece verile la castelul familiei sale, bucurându-se când i se permite să călărească sau să se plimbe prin crângul din apropiere și detestând momentele pe care trebuie să le petreacă în preajma Domnișoarei, care este responsabilă de educația lui. Însă viața lui va deveni mult mai interesantă atunci când o va cunoaște pe Rita, o fată care pare să știe mult mai multe despre lume decât restul oamenilor.

Pe măsură ce Dominic află mai multe despre Baron și Nikos ne povestește mai multe despre copilăria și tinerețea lui, cele două povești se îmbină, scoțând la iveală piesele lipsă ale puzzle-ului și purtându-ne într-o lume fantastică, plină de farmece și de blesteme vechi, dar și de zile senine, cu aventuri de neuitat.

Părerea mea:
Înainte să-l citesc la rândul meu, am tot auzit despre romanul Teodorei Matei cum că ar fi un basm pentru adulți. Are într-adevăr fragmente care descriu de o lume de basm: zile însorite, idilice, petrecute de un copil la propriul său castel, zile în care el descoperă încet-încet lumea și misterele ei cu o fascinație naivă, dar frumoasă prin inocența ei. La fel, modul în care Nikos și Rita își împletesc viețile e atât de simplu și de natural încât la un moment dat devine din ce în ce mai greu de crezut că viitorul nu va fi de partea lor.

Însă partea luminioasă este doar o fațetă a romanului, care ascunde o serie de fragmente desprinse din cele mai negre coșmaruri. Sunt scene vii, reci, care îți ridică părul pe ceafă, sunt scene scurte, dar intense, care pot fi rezumate scurt: de groază. M-a impresionat precizia lor, țintind drept în miezul temerilor care te fac să te ascunzi sub pătură noaptea: plante care se încolăcesc în jurul tău, lucruri care se agață de tine din spate, creaturi supranaturale care te înconjoară, gheare, colți, frig... un întreg univers care este împotriva ta.

Poate sunt eu ușor de impresionat, recunosc asta despre mine, dar chiar și așa, primul lucru pe care mi-l voi aminti mereu despre Stăpânul castelului este constrastul fascinant și aproape dureros dintre lumină și întuneric, dintre idilic și terifiant, dintre simplitatea unei prietenii dintre doi copii și complicațiile unei relații între doi tineri. De asemenea, mi-a plăcut faptul că nu toate trecerile dintre cele două stări au fost bruște, a existat și o stare intermediară, cotidiană, relaxantă în felul ei. Pe scurt, mi-a plăcut modul cum a fost dozat acest contrast.

La capitolul minusuri, aș avea o singură obiecție: m-a deranjat atitudinea Ritei, pe care n-am înțeles-o. Poate pentru că povestea s-a concentrat mai mult pe Nikos sau poate pentru că Rita fusese deja inițiată în ceva ce eu n-aș putea înțelege, cert e că mi s-a părut mult prea resemnată. Poate dacă aș fi privit lumea din punctul ei de vedere, aș fi înțeles mai ușor de ce nu a încercat măcar să-și schimbe destinul, poate încercările ei ar fi făcut mai mult rău și finalul ar fi venit doar mai devreme, dar cert e că mi s-a părut că a renunțat prea ușor la ceea ce avea, mi s-a părut că a avut avantajul extraordinar de a ști ce urmează să se întâmple și nu a făcut nimic pentru a opri dezastrul... Poate existau legi străvechi, mai puternice decât ea care au împiedicat-o să acționeze, poate a încercat tot ce a putut, dar ferită de ochii lui Nikos, și, prin urmare, de ochii noștri, dar cert e că mie mi s-a părut că a renunțat fără luptă și, pe de-o parte, asta mi s-a părut incorect și față de Nikos... (bine, el a greșit oricum, nu pot și nu voi putea vreodată să accept vreo justificare pentru fapta lui)

Bun, deja intru prea mult în detalii și mi-e teamă să nu-mi scape vreun spoiler, așa că închei spunându-vă că Stăpânul castelului e o carte care trebuie citită pentru că reușește să creeze o atmosferă de basm în mijlocul unei lumi moderne, pentru constrastul minunat dintre povestea plină de lumină a unui băiețel-prinț care se îndrăgostește de o fată aparent săracă, dar care ascunde puteri nebănuite și povestea cu iz horror a unui castel bântuit de suflete neliniștite, dar și de regrete vechi... E o carte pentru cei care iubesc o poveste despre destin, magie și castele plasată cu mult talent în zilele noastre, dar care o să vă ajute să evadați din cotidian!

4 comentarii:

  1. Pai ca orice om care creste intr-o lume in care se foloseste magia, rita stia ca orice ar face ar fi absolut degeaba, pentru ca ceea ce este predestinat se va intampla si atunci a ales sa se bucure de prezenta lui Nikos asa cum a putut, noapte de noapte, chemandu-l la ea. Eu nu am condamnat-o pentru resemnare. E greu sa stii ce se intampla si sa stii ca nu poti face nimic sa schimbi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Așa m-am gândit și eu, că oricum n-ar putea schimba nimic, dar a fost foarte frustrant pentru mine, mi-a provocat niște emoții puternice... deci scopul a fost atins! :))

      Ștergere
  2. Da, Rita vine dintr-o lume unde domnește legea echilibrului. Forțând norocul, știe că e posibil să piardă pe alte planuri. Se mulțumește cu ce primește și își acceptă soarta :(

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Dar dar dar nu e coreeeect!

      Serios vorbind, am înțeles personajul și motivațiile ei, nu m-a deranjat din punct de vedere al construcției. Ba dimpotrivă, am ajuns s-o percep ca pe o ființă reală, de asta îi reproșez ei lucruri, mai mult din faptul că i-am simțit neputința citind și mi-a atins corzile sensibile... Aș fi vrut să pot face ceva, orice, pentru ea, și cum eu nu puteam influența povestea, mi-am dorit ca măcar ea să poată să-și schimbe destinul...

      Ștergere