Recenzie: A fost odată ca niciodată

Povestea:
Tibo Krovic este primarul orașului Punct de aproximativ 20 de ani. În fiecare dimineață merge cu tramvaiul la serviciu, coboară cu câteva stații înainte pentru a-și savura cafeaua la Îngerul de Aur, unde, pe lângă un pumn de monede, lasă zilnic pe masă o pungă aproape neatinsă de bomboane mentolate. Restul distanței o parcurge pe jos și singurul lucru care îl poate opri din drumul său e un cetățean care vrea să-i vorbească. Pentru că așa e primarul Tibo Krovinc cel Bun, mereu gata să asculte nevoile cetățenilor orașului său, mereu atent la dorințele lor.

Însă bunul primar are un secret: e îndrăgostit fără speranță de secretara sa, Agathe Stopak, o doamnă minunată... și cât se poate de căsătorită. Totuși căsnicia ei e de mult doar un bloc de gheață, așa că între cei doi se înfiripă o frumoasă prietenie. Dar prietenia lor nu poate deveni ceva mai mult de-atât, deoarece onoarea neștirbită a primarului le stă în cale.

Totuși, povestea narată de Sfânta Walpurina, cea care veghează asupra Punctului, nu este doar despre cei doi, ci și despre o serie de alți cetățeni ai orașului care, într-un mod mai mult sau mai puțin supranatural, își vor aduce propria contribuție la deznodământ.

Părerea mea:
După ce Otto Witte m-a cucerit prin modul în care a reușit să-și spună povestea, m-am hotărât să descopăr mai multe dintre cărțile lui Andrew Nicoll. Și, firesc, am început cu începutul: cu romanul său de debut. De data asta, acțiunea n-a mai fost plasată într-un spațiu cunoscut, ci Nicoll, prin vocea Sfintei Walpurina, ne-a mutat într-un orășel de pe o insuliță din Marea Baltică, oraș pe care oamenii din restul lumii l-au uitat de mult.

Totuși, dacă orașul e imaginar, personajele din romanul A fost odată ca niciodată sunt cât se poate de reale... sau asta e impresia pe care ți-o lasă. Un bărbat îndrăgostit, o femeie căsătorită care se simte singură, o bătrână patroană de cafenea, un artist ratat, pe toți ai senzația că i-ai putea întâlni pe stradă. Ceea ce nu înseamnă că personajele lui Nicoll sunt banale, fiecare are trăsăturile lui extrem de bine definite care îl fac unic, însă ți-e imposibil să nu-i simți ca pe niște prieteni vechi, pe care îi cunoști de-o viață. Chiar și Sfânta Walpurina, martira bărboasă și plină de negi la care se roagă toți locuitorii în vremuri de nevoie și căreia îi mulțumesc în momentele de bucurie, chiar și ea e un personaj pe care îl simți autentic și de care te atașezi. De fapt, deși apare mai puțin, lăsându-i pe locuitorii încă în viață ai orașului să acapareze scena, Sfânta Walpurina e probabil personajul meu preferat.

Cât despre Tibo și Agathe... în majoritatea timpului, sunt adorabili. De fapt, mai mult de jumătate din roman am citit-o cu zâmbetul pe buze, iubindu-le micile stângăcii și trăind alături de ei momentele intense - o atingere, o privire, un surâs, nimic mai mult - dar din păcate, părerea mea că toată această bucurie nu poate dura la nesfârșit a fost corectă și deși urmările m-au întristat - și uneori m-au revoltat de-a dreptul - ele au dat adâncime romanului, au transformat o poveste simpatică într-o poveste de viață.

Și adevărul e că sub tot umorul și sub toate frazele inteligent construite, sub magia și supranaturalul care poposesc în Punct, povestea primarului e o lecție de viață cât se poate de serioasă, care transmite adevăruri dure despre priorități și neînțelegeri, despre dificultatea comunicării și despre singurătate, despre diferența dintre ce e bun și ce e drept, despre cum uneori noi putem deveni proprii noștri dușmani... dar mai ales despre iubire și importanța ei.

Tocmai de aceea mă bucur că l-am descoperit pe Andrew Nicoll și stilul lui sincer și amuzant, care ascunde adevăruri importante. Pe lângă recomandarea mea de a citi acest roman, vă reamintesc faptul că autorul va fi prezent în cadrul târgului de carte Gaudeamus și că îl puteți întâlni sâmbătă, 22 noimebrie, la ora 13:00 la standul editurii All:


Ne vedem acolo?