Spintecatorul (recenzie)

Am terminat volumul 4 din Jurnalele lui Stefan ieri si, imediat ce am inchis cartea, m-am intrebat ce pot spune despre ea. Din fericire, intre momentul in care am inchis cartea si momentul cand scriu aceasta recenzie, a trebuit sa raspund la o provocare din BLC in care mi se cerea sa conving tinerii reticenti sa citeasca o carte.

Nu stiu cat de convingatoare am fost, dar stiu ca am mentionat acolo ce-mi place la o carte: ideea de baza si felul cum e exploatata. Ideea din Jurnalele vampirilor e (dupa parerea mea) antiteza dintre cei doi frati: Stefan, un vampir care isi regreta umanitatea si isi reneaga latura intunecata si Damon, un vampir care isi imbratiseaza puterea. Toate lucrurile prin care trec evidentiaza ardoarea cu care Stefan isi plange umanitatea si dorinta de putere a lui Damon.

Exploatarea ideii ar trebui, dupa mine, sa fie ceva de genul: Damon si-o ia pe coaja si Stefan nu, ca sa se demonstreze ca oricat de rau ai fi din punct de vedere natural, daca lupti impotriva ispitei si incerci sa faci doar bine, vei avea parte de fericire vesnica.

Asta e teoria mea.

Insa in practica... In Spintecatorul, Stefan e naratorul, asa ca avem doar perspectiva si judecatile lui, intelegem doar hotararile si actiunile lui. Rezultatul? Un personaj stupid. Absolut stupid. Mama si tatal stupizilor.

Stefan spune ca vrea sa stea departe de intuneric si de tenebre. Ce face? Porneste pe urmele unui asasin care e clar vampir.

Stefan spune ca vrea sa-si renege partea de vampir. Ce face? Isi foloseste puterile in stanga si in dreapta, inclusiv asupra fetei pe care vrea, cica, s-o protejeze.

Stefan spune ca vrea s-o protejeze pe Violet (fata sus-numita) Ce face? O ia cu el peste tot, mai ales atunci cand crede ca asasinul-vampir ar putea fi acolo.

Stefan vrea sa tina intunericul departe de oamenii care l-au acceptat si de care s-a atasat. Ce face? Duce un vampir nou-nascut care inca nu si-a incheiat transformarea direct la casa familiei Abbot, si in loc s-o tina izolata, o duce sa cunoasca familia.

Mai vreti? Exemple mai am cu nemiluita. Nimic din ce face Stefan n-are sens. Si daca personajul ar fi fost gandit drept un ipocrit, atunci nu m-ar fi deranjat, dar el e gandit ca un vampir bun, cerebral, cu experienta. Insa tot ce face e fundamental gresit. Si stupid, foarte foarte stupid.

In schimb Damon... Damon e gandit ca un demon, vampirul care isi imbratiseaza latura intunecata, care profita de darurile sale si nu se sfieste sa ucida. Ce se intampla de fapt? Niciun om prieten cu Damon nu moare. Niciun om din care se hraneste Damon nu moare. Niciun om din jurul lui Damon nu are nici macar de suferit de pe urma lui Damon. Mai ales femeile cu care se hraneste, care sunt in culmea fericirii, sunt pline de viata, neafectate de nimic. Damon nu ucide, ba chiar prezenta lui protejeaza toate persoanele din anturajul lui.

Cine pateste ceva? Bingo, Stefan si toti oamenii din jurul lui Stefan.

Morala? Pai evident: nu-ti renega natura pentru ca toata lumea va avea de suferit. Si in principiu, n-am nimic impotriva pentru ca tema "vampirul trist care vrea sa redevina uman" mi s-a parut intotdeauna neverosimila. Cred ca ma repet, dar un vampir care-si doreste sa fie om e ca un om care isi doreste sa orbeasca, sa surzeasca si sa capete artrita.

Insa cartea asta ma deranjeaza pentru ca din modul cum e scrisa, se vede ca toti ar trebui sa tinem cu Stefan, ca el ar trebui sa fie cel pozitiv, cel torturat de soarta care totusi se ridica si lupta pentru mantuire. Insa rezultatul e doar un personaj stupid care cauta necazurile cu lumanarea si varaste pe toata lumea la care "tine" in cele mai intunecate situatii.