Recenzie: Cartea pricoliciului (O istorie secretă a Țării Vampirilor #1)

Povestea:
O dată intrată în era Basmului Comercial, Țara Vampirilor, ca oricare alta, trebuie să găsească metode a atrage turiști, dar și să vină cu un plan coerent de integrare în Conglomeratul Țărilor cu Roșii Palide. Așa că, imediat după ce vampirii refuză să participe la reformare și sunt scoși în afara legii, fiecare personaj de basm poate urma cursuri de specializare, astfel încât să joace rolul extrem de necesar al vampirilor.

În același timp, Pricoliciul, ultimul din specia lui, își duce liniștit zilele într-o pădure, așteptând Sfârșitul, care e singurul mod prin care personajele de poveste dispar: uitarea. Însă în momentul în care lângă peștera lui se începe construirea unui cimitir turistic, Pricoliciul înțelege că zilele lui liniștite s-au terminat și că e momentul să plece.

Așa începe aventura care îl va purta de-a lungul și de-a latul Țării Vampirilor, unde va cunoaște personaje mai mult sau mai puțin uitate, dar care vor strârni ecouri în mintea oricărui cititor care iubește basmele.

Părerea mea:
Încă de când am terminat romanul, încerc să-mi dau seama exact cărei categorii de vârstă i se adresează, dar nu prea reușesc. La prima vedere, e o carte pentru copii, care spune povestea simplă a unui Pricolici care descoperă lumea cea mare de dincolo de pădurea lui. Totuși, sunt prea multe elemente care fac referință direct la probleme din societatea noastră (începând chiar cu titlul, cu Țara Vampirilor, modul cum se „rebranduiește” țara în care trăiesc creaturile de basm din folclorul românesc), așa că nu prea cred că e destinată copiilor.

Din punct de vedere al lumii imaginate de Adina Popescu, romanul e superb. Atenția la detalii e incredibilă, fiecare lucru, de la primarul rupt de realitate și cenzorii cu probleme de vedere, până la absurdul faptului că în Țara Vampirilor, vampirii sunt scoși în afara legii, de la ideea Basmului Comercial atent reglementat ca să fie ușor de încadrat într-un tipar, într-o rețetă generatoare de bestseller-uri pe bandă rulantă și până la modul cum Sfârșitul își face efectul asupra personajelor, totul crează un cadru consistent și fascinat, care pune degetul pe rănile societății în foarte multe cazuri.

De asemenea, m-a fascinat modul cum autoarea a exploatat miturile și legendele noastre, de la readucerea pe scenă a unor personaje aproape uitate (ridicați mâna dacă știți ce e ăla pricolici. Eu habar n-aveam...) și până la folosirea unora pe care le cunoaștem prea bine (Călin, File din Poveste, cel prezent în toate manualele de Limba Română), toate se încadrează natural în lumea în care zmeii s-au reprofilat în camionagii și pădurile sunt transformate în cimitire de vacanță...

Totuși, există un mic „dar”, cel puțin pentru mine: în ciuda faptului că mi-a plăcut enorm lumea aceasta a Basmului, cadrul, deși captivant, nu a fost de-ajuns pentru mine, am avut aproape constant senzația că în loc să mi se spună o poveste, am fost pur și simplu într-un tur de vacanță într-o destinație frumoasă, dar lipsită de o poveste centrală care să mă prindă. Mi-au plăcut poveștile secundare, mi-a plăcut să aflu despre Tase sau despre Sfânta Miercuri, mi-au plăcut destinele Împăratului Roșu și al celui Verde, dar am avut senzația că decorul sufocă povestea.

Nu spun că nu există o poveste centrală, Pricoliciul are și el destinul lui, Călătorul e de asemenea un personaj important, dar povestea lor mi s-a părut că deși era principală, a fost tratată ca una secundară. Citind, au fost multe momente simpatice când mai aflam destinul reimaginat al vreunui personaj de poveste, dar personajele centrale mi-au rămas indiferente. De fapt, mi s-a părut că singurul lor rol a fost să mă plimbe dintr-un loc în altul, mi s-au părut generatori de paranteze nesfârșite (și superbe, dar fără alt impact în afară de ironia lor), nu persoane adevărate.

Și îmi pare rău că s-a întâmplat asta, pentru că altfel, romanul e extrem de reușit, debordează de creativitate și de idei. Fiecare rând, fiecare personaj secundar, fiecare situație demonstrează că autoarea e o persoană cu o minte extraordinară. Și tocmai de aceea vă recomand cartea, pentru că deși nu se va număra printre preferatele mele, poate alții vor descoperi în ea ceea ce mi-a scăpat mie (și, conform Goodreads, destui cititori au iubit cartea). Și chiar dacă nu va fi cazul, atunci doar pentru ironie și atenția la detalii, cartea asta e o carte faină.