Recenzie: Malad de Alexandru Voicescu

Povestea:
W, compania la care lucrează Andrei, lansează o nouă tabletă grafică, provocând o serie de artiști s-o încerce în cadrul unei competiții de speed drawing. În timp ce lumea privește fascinată cei cinci artiști la lucru, Andrei e captivat de desenul Ioanei Dună, desen care prinde viață sub ochii lui, inducându-i o halucinație puternică și, în final, leșinul.

Atunci când își revine în simțiri, tot ce știe Andrei e că trebuie s-o regăsească pe Ioana, dispărută fără urmă între timp. Însă plecând pe urmele ei, va fi implicat într-un carusel de experiențe, ajungând nu numai să fie fugărit de poliție, fiind acuzat de crimă, dar și să descopere faptul că nu e o persoană oarecare, ci că viața lui are legătură cu o serie de legende străvechi din Banatul lui de origine, pe care a ales să-l părăsească de mult, stabilindu-se în Eveția, dar unde va trebuie să se întoarcă pentru a-și împlini destinul.

Părerea mea:
Îmi place să cred că, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi își dorește mai mult de la lumea înconjurătoare, fiecare speră să descopere portalul, ușa, voalul, spărtura din realitate prin care să putem vedea, simți, trăi mai mult, mai intens, mai... altfel. Așa că atunci când un roman începe cu descoperirea acestei breșe și cu o goană pe urmele unui iepure alb (care, în acest caz, e o tânără cu păr fucsia), e normal ca povestea să rezoneze cu acea dorință din noi și să ne prindă în mrejele ei. Tot ce mai trebuie pentru a avea un roman care să te țină lipit de pagini e o Țară a Minunilor credibilă, coerentă, una pe care s-o înghiți pe nemestecate și pe care să o lași să te înghită.

Asta reușește să creeze Alex Voicescu, o realitate familiară în spatele căreia se ascund povești și legende care țin de supranatural, destin și întâmplare. Și, deși prăpastia dintre lumea pe care o cunoștea Andrei - lumea rece, precisă și romglezească a unui office corporatist - și lumea veche și misterioasă a unor legende străvechi pare imposibil de trecut în câteva sute de pagini, Andrei reușește s-o străbată fără să se piardă pe sine, ba dimpotrivă, regăsindu-se o dată ce își înțelege trecutul și destinul.

„De multe ori ne întrebăm dacă toate lucrurile pe care le trăim sunt oare conectate între ele, parte a unei deveniri care să ducă spre un rezultat în care am crede și pe care îl înțelegem și cu care să fim de acord privind în perspectivă, sau sunt doar bucăți puse anapoda, experiențe pe care le simțim reale, dar indescifrabile, străine de noi.”

© Alexandru Voicescu - Malad - Editura Herg Benet

Și dacă tot am pomenit de romgleză, unul din lucrurile care a funcționat foarte bine pentru mine în Malad a fost limbajul. La început, e o romgleză fluentă, presupunând că așa ceva ar putea exista. Ce vreau să spun e că deși sunt două limbi amestecate la un loc, rezultatul pare chiar omogen, nu e nimic forțat, ceea ce m-a surprins pentru că am auzit oameni care își dădeau silința să folosească englezisme și suna ca și cum încercau să vorbească o limbă străină, pe când în roman era ceva natural. De asemenea, trecerea de la corporație la legendă, de la romgleză la o română normală și, la final, la una aproape arhaică e lină, firească, insesizabilă la prima lectură (am citit romanul prima dată prin iulie și acum l-am recitit pentru a putea vorbi despre el).

Însă ceea ce mi-a plăcut cel mai mult au fost pasajele-gânduri, cele în care personajele pare că uită de orice fel de filtru și vorbesc liber, ca și cum gândurile le-ar deveni imediat cuvinte, fără niciun fel de cenzură. E fascinant pentru că în realitate această deschidere n-are loc aproape niciodată și să vezi niște oameni atât de... goi e aproape intim, n-ai cum să nu te atașezi de personaje după ce le asculți „vorbind” astfel.

În plus, sunt multe lucruri în Malad care te pun pe gânduri, idei care îți dau târcoale mult după ce ai închis cartea pentru că ridică întrebări care te provoacă să le răspunzi, dar care nu au un răspuns simplu, ci sunt de fapt primul pas pe un drum al logicii care te va purta destul de adânc în interiorul tău încât să descoperi anumite lucruri despre cum vezi tu viața și, înțelegând de unde provin, să te înțelegi mai bine pe tine însuți.

De fapt, tema identității e cea care m-a fascinat pe mine pe măsură ce citeam, în special dedublarea lui Andrei în „eu” și „tu”, conflictele sale cu propria voce interioară... câți dintre noi nu avem o voce interioară, o așa zisă voce a conștiinței, un alter ego cu care ne sfătuim în taină, ca să nu ne periclităm „normalitatea” pe care o afișăm când nu suntem singuri?

„Uităm ușor, pentru că ne e mai comod, ca să ne protejăm de lucruri care ne dor foarte tare și care altfel ne-ar sparge din interior în mii de bucăți. Care altfel ne-ar distruge într-o clipă, fără să fim pregătiți. De aceea îmi place mie să dorm. În somn poți să te recompui pe tine, cel spart, dar fără să te deranjeze când te trezești și ai uitat ce ai făcut din tine.”

© Alexandru Voicescu - Malad - Editura Herg Benet

Malad nu e un roman de debut, nu e stângaci sau nehotărât, știe exact ce vrea să spună și care sunt cuvintele potrivite pentru a o spune și cred că în multiplele fațete ale poveștii, fiecare dintre noi poate găsi ceva cu care să rezoneze profund. De asemenea, e unul dintre acele romane pe care, din când în când, poți să le răsfoiești doar de dragul de a citi câteva pasaje, ca să regăsești o idee pierdută, un sentiment pe care vrei să-l trăiești din nou sau pur și simplu ca să te pierzi o vreme printre cuvinte. Abia aștept următoarele cărți ale lui Alex și sper să ne întâlnim la cât mai multe lansări de carte la care el să fie acolo în calitate de autor.