Jurnal: Terapie prin scris

În căpșorul meu frustrat, prima ciornă a acestui articol se intitula „Să fii adult suge” (o variantă tradusă a lui "Growing up sucks"). Din fericire, la momentul în care cream acea primă ciornă eram la mine în pat, departe de un laptop și între acel moment și acum a trecut o noapte întreagă, deci sentimentele mele au avut timp suficient să se îmblânzească puțin. Doar puțin.

Pe scurt, o dată cu „crescutul mare” pe care și-l dorește marea majoritatea a copiilor, încep să apară momentele detestabile în care ai de ales între două lucruri. Cel mai oribil moment este cel în care ai de ales între două lucruri bune, minunate, pe care le dorești din tot sufletul, dar nu se pot întâmpla simultan. Am ajuns și eu la răscrucea asta ieri. Partea care prespun că din exterior ar putea fi amuzantă - mie nu mi s-a părut - a fost faptul că în final, nici măcar nu a fost alegerea mea. Oricum, nu despre asta am de gând să scriu.

Ideea e că stăteam aseara în pat, încercând să adorm cu o furtună de gânduri pe post de creier. Good luck sleeping. Și pentru că eram deja trează de vreo 16 ore și tot ce-mi doream era să las ziua în urmă și să adorm, am inspirat adânc și am început să „scriu”. Mental, mi-am imaginat că pun toate gândurile pe hărtie. Scriam în jurnal (am și unul „pe bune” în care mai aberez din când în când), compuneam mailuri sau postări pe blog, orice numai să-mi fac ordine în creier. Și nu numai că a mers, dar acum articolul ăsta se scrie practic singur pentru că am gândit deja tot ce tastez aici.

Ceea ce încerc să spun e că eu consider că simplul act de a scrie are un efect incredibil de benefic, cel puțin asupra mea. Scriam acum câteva zile că după părerea mea, omul are o nevoie aproape patologică de a transforma haosul în ordine, așa că atunci când gândurile devin ele însele un haos, cea mai bună metodă de a le organiza e prin scris, pentru că așa, în primul rând se face o ierarhzare, apoi fiecare gând trebuie transformat în cuvinte, și efortul acesta, deși aproape inconștient, ajută la relaxare. Plus că însăși acțiunea de a scrie are un efect calmant, privindu-ți mâna cum alunecă pe hârtie lăsând în urmă râuri de cerneală (sau de pastă de pix) sau privind cum degetele se mișcă atât de precis pe tastatură, pur și simplu uitându-te la aceste mișcări te face să te simți ceva mai liniștit. Doar că, spre deosebire de ascultatul valurilor sau a ploii (aseară ploua superb, dar nu reușeam să mă concentrez pe sunet pentru că mintea mea gonea pe câmpii ei de frustrare), scrisul îți ține creierul ocupat, focalizat pe ceea ce are de făcut, așa că scrisul funcționează mult mai bine, cel puțin în cazul meu.

Și există și partea de descărcare, punând totul pe hârtie (fie ea și virtuală), le scoți din minte, le lași libere și îți eliberezi totodată sufletul, lăsându-l liber să simtă și lucruri pozitive. Sau pur și simplu să simtă și altceva față de starea de spirit de până în momentul descătușării pe hârtie a tuturor sentimentelor. Merge mai ales când e vorba de o carte care te-a umplut de sentimente puternice, scrisul despre ea te ajută să-ți eliberezi mintea suficient cât să poți începe ală carte.

În concluzie, de asta îmi place să scriu, de asta iubesc ideea de jurnal și de asta am ținut să vă împărtășesc și vouă motivele pentru care fac asta și poate o dată, când simțiți că o să vă explodeze capul de gânduri, o să încercați să le așterneți pe hărtie... fie ea și virtuală :)