Film: Beauty and the Beast

Când eram mică, prințesa mea Disney preferată era Nala, prietena lui Simba din Lion King pentru că niciuna din domnițele care își găsesc prinții nu e la fel de interesantă ca o leoaică. În plus, Nala pleacă în căutare de hrană atunci când familia ei are nevoie, îl motivează pe Simba să nu mai fie un pui răsfățat și să-și asume responsabilitățile pe care ar trebui să le aibă un rege și luptă alături de el atunci când situația o cere, așa că prințesa-leu era și încă este unul din personajele mele feminine preferate.

Totuși, pe măsură ce am crescut și am început să mă îndrăgostesc de cărți, mi-am dat seama că mă regăsesc destul de mult în povestea lui Belle. E foarte ușor ca în mediul nepotrivit, dragostea unei persoane pentru cărți să fie privită ca o ciudățenie. Și bănuiesc că majoritatea celor care citesc acest articol visează să aibă într-o zi o bibliotecă asemănătoare cu aceea din castelul Bestiei. Așa că Belle a devenit prințesa mea umană preferată și am început să îndrăgesc din ce în ce mai mult povestea ei. N-am crezut niciodată că ar fi necesar un remake, dar dacă tot l-au făcut, mi-am dorit să fie suficient de fidel animației încât să placă, dar nu mi-am dorit să fie identic, ci am vrut ca diferențele să îmbogățească povestea. Și mi-am dorit să-mi placă. Ceea ce s-a și întâmplat, mi se pare un film mult mai realist și mai bine ancorat în timpul în care are loc acțiunea.

Ceea ce face filmul în primul rând este să rezolve câteva din nemulțumirile generate de animație. Și o face chiar din narațiunea de început, în care devine evident de ce nu e blestemat doar prințul, ci toți cei de la castel și de ce nimeni din sătucul din apropiere nu știe despre castelul aflat la câteva ore de mers de ei.

Și în sătuc sunt câteva diferențe, preferata mea fiind legată de Maurice, care nu mai e văzut ca nebunul satului, ceea ce e excelent pentru că înainte, faptul că Belle era văzută ca o ciudată mi s-a părut mereu o consecință a faptului că era fiica lui Maurice, însă acum, ciudățenia ei ține doar de ea însăși. În plus, se mai rezolvă elegant o problemă a animației: librăria care nu-și avea locul într-un sat în care cititul e privit ca un lucru nenatural și al cărui singur client nu plătea pentru cărți e înlocuită de cele câteva cărticele ale preotului local, ceea ce are mult mai mult sens.

Dacă tot vorbeam despre săteni, și Gaston primește un pic de backstory: este un căpitan întors de pe front, așa că fixațiile lui nebunești pot fi ușor puse pe seama unui stres post-traumatic. Însă deși din cronicile pe care le-am citit până acum, Gaston a părut preferatul tuturor, mie mi-a plăcut mai mult Le Fou, pentru că este unul dintre personajele care evoluează. Gaston e un narcisist cu o fixație care crește în intensitate, dar el nu trece prin nicio transformare. Le Fou, însă, are parte de un conflict interior puternic, deoarece deși îl iubește pe Gaston, nu e deloc de acord cu metodele lui. De fapt, Le Fou e singurul personaj care schimbă tabăra, ceea ce e impresionant.

De cealaltă parte a blestemului, avem o Bestie ceva mai umană ca aspect și mai complexă ca personalitate. În primul rând, figura e mai aproape de omenesc, ceea ce îl plasează în zona de uncanny valley, unde e înfricoșător prin faptul că nu e pe deplin uman, nici animal, dar are și o față mai expresivă atunci când nu se comportă sălbatic. Din punct de vedere al personalității, la fel cum situația lui Belle e schimbată de ceea ce aflăm despre tatăl ei, și povestea Bestiei devine mai plauzibilă după ce aflăm detalii despre părinții lui. Mai precis, schimbarea lui dintr-o persoană brutală și furioasă într-una caldă și deschisă devine mai credibilă și are mai mult sens.

Cât despre restul personajelor de la castel, ca aspect sunt foarte diferite de animație. Nu mai sunt adorabile, ci sunt mult mai realiste, tot în zona uncanny valley, ceea ce mi se pare mai plauzibil: blestemul trebuia să transforme castelul și pe oamenii din el într-un loc în care niciun om să nu-și dorească să rămână prea mult, așa că are sens ca mobila vie să fie înfricoșătoare, detaliu accentuat de interacțiunea inițială dintre servitori și Maurice, mult diferită de original (și motivul pentru care devine prizonier e diferit, dar mult mai apropiat de basmul original, ceea ce e o mare bilă albă din punctul meu de vedere).

În final, sunt și câteva cântece noi, dintre care am remarcat melodia Evermore, care e ea însăși încărcată de emoție, dar cântată de Bestie în timp ce Belle pleacă e incredibil mai emoționată. Am plâns ca un copil, a fost perfect momentul. Și melodia cântată de tatăl lui Belle mi-a plăcut, iar momentul când Belle urcă pe deal ca în Sunetul muzicii și cântă despre aventură mi-a dat fiori. În schimb, Be our guest mi s-a părut prea mult cu totul, momentul a fost atât de bogat încât a devenit greu de urmărit, iar cântecul lui Gaston putea fi mai dinamic (ca în muzicalul de pe Broadway, unde momentul de dans e atât de ritmic și de plin de viață încât e greu să nu începi să dansezi și tu). Cântecul care împrumută numele filmului a fost ok, deși strofa în plus putea lipsi în continuare, însă dansul dintre protagoniști a fost genial pentru că a inclus mai mult elemente specifice dansurilor de salon din acele vremuri, care mie mi se par mult mai interesante și mai incitante decât un simplu vals.

În concluzie, mi-a plăcut filmul. Nu era necesar, dar a fost făcut bine, cu toate omagiile pe care animația le merita, dar și cu toate modificările de care avea nevoie ca să fie un alt film. Nu mi se pare un film pentru copii, ci pentru cei care au copilărit cu filmul și își doresc mai mult. Dacă vreți să vă displacă, veți găsi suficiente motive, dar dacă sunteți deschiși la nou, atunci nu are de ce să nu vă placă. Și indiferent de părere, ascultați Evermore, pentru că e o melodie absolut genială, mai ales în interpretarea lui Josh Groban: