Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

joi, 20 aprilie 2017

Recenzie dublă: Jocul coroanei vs Trei coroane întunecate

Am terminat Jocul coroanei acum câteva săptămâni și m-a lăsat puțin confuză cu privire la propriile sentimente, așa că am decis să las să mai treacă o vreme până să pot scrie un articol mai coerent decât rant-ul de pe Goodreads. Apoi, citind Trei coroane întunecate, am început să văd câteva elemente tratate similar, dar și aceeași idee abordată diametral opus, așa că m-am gândit că un articol în care să pun cele două povești una lângă alta ar putea fi interesant. Să vedem dacă și iese :)

Poveștile:
Jocul coroanei e un concurs la fel de vechi ca magia Rusiei, al cărui Țar trebuie să aibă mereu alături un Mag. Când acesta moare, se naște un copil care poate mânui toată magia străveche a țării. Însă există și situații în care se nasc doi astfel de copii, dar, pentru că izvorul magic e limitat, nu poate exista decât un singur Mag. Prin urmare, atunci când există mai multe persoane cu har, Țarul inițiază Jocul Coroanei, o înfruntare magică pe care o poate câștiga unul singur, învinsul fiind condamnat la moarte.

Vika și Nikolai sunt doi tineri care pot mânui acel izvor străvechi, așa că sunt condamnați să se lupte până la moarte. Înfruntarea lor îi va obliga să se cunoască mai bine, însă cum poți să mai omori singura persoană care e la fel ca tine, când abia ai început să o descoperi? Totuși, ce șansă are prietenia lor atunci când unul dintre ei va muri curând? Și cum ar putea vreunul dintre ei să câștige, știind că asta ar însemna uciderea celuilalt?

Trei regine magice se nasc în fiecare generație de conducători ai insulei Fenbrin, însă doar una poate deveni conducătoare. Primii ani și-i petrec împreună, ca niște surori bune. Apoi sunt despărțite, fiecare fiind dată în grijă familiei care are același dar: controlul asupra elementelor, rezistența la otravă sau controlul asupra plantelor și animalelor. Până la 16 ani, fiecare încearcă să devină cât mai puternică, apoi au un an la dispoziție ca să-și asasineze celelalte surori. La final, una singură poate fi regină.

De două generații, insula a fost condusă de o regină toxică, astfel încât familia Arron a căpătat tot mai multă putere. Însă se pare că au ajuns la capătul domniei lor, deoarece regina Katharina abia rezistă la cele mai ușoare otrăvuri, în ciuda încercărilor repetate ale Arronilor de a-i întări imunitatea. În schimb, favorita pare a fi regina Mirabela, o elementală care stârnește furtuni și dansează cu focul, care are și susținerea fățișă a bisericii. La coada „clasamentului” se află regina Arsinoe, care nu poate face o floare să înflorească oricât de mult ar încerca.

Însă o dată cu apropierea ceremoniei de Beltane, care marchează 16 ani de la nașterea reginelor, prietenii și susținătorii celor trei fete încep să pună la cale diverse planuri prin care să răstoarne balanța puterii în favoarea propriei regine.

Părerea mea:
Acum cred că e mai ușor de ghicit de ce mi s-au părut similare: ambele romane au la mijloc lupta până la moarte pentru a câștiga putere, sub o formă sau alta. De asemenea, ambele sunt primele volume ale seriilor din care fac parte și ambele prezintă niște personaje pe care le vei îndrăgi, care sunt condamnate. Inițial, chiar mi-am dorit ca unul din protagoniștii Jocului coroanei să moară, pentru că povestea se concentra atât de mult pe a te face să-ți placă și Vika și Nicolai, încât puteam să jur că vor supraviețui amândoi miraculos. Și asta n-ar fi fost o poveste prea bună (știu, sunt un monstru. Serios, m-am simțit oribil când am conștientizat că îmi doream ca unul din cei doi să moară. Nici măcar nu-mi păsa care. Mon-stru!).

A doua oară am fost mai pregătită pentru atașament emoțional, așa că am empatizat mai repede cu cele trei surori, deși mi s-au părut mai bine construiți Nikolai și Vika. Totuși, Katharina, Mirabela și Arsinoe sunt până la urmă niște regine, așa că poate a fost intenționat faptul că stârnesc în primul rând respect. Citind Trei coroane întunecate, am avut, totuși, o preferată care chiar credeam că va triumfa, dar finalul a aruncat toată povestea în aer, așa că habar n-am ce să cred sau ce șanse mai are regina pe care mi-o doresc eu pe tron.

Apropo de final, e unul din lucrurile care au fost abordate diferit: la finalul Jocului coroanei chiar aflăm deznodământul jocului, pe când în romanul Trei coroane întunecate, competiția abia începe, lucru care m-a deranjat neașteptat de tare. În ultimul timp, mi se pare că autorii de serii au început să-și gândească fiecare volum ca pe o piesă dintr-un puzzle, dar o piesă cu o poveste proprie, cu un deznodământ măcar parțial, ceea ce mi se pare logic. Altfel, pe parcursul întregului volumul se construiește o tensiune care în final nu e rezolvată, ceea ce e frustrant. Și înțeleg că acesta e scopul, dar părerea mea e că nu vrei ca potențialii cititori să asocieze volumul tău cu un sentiment negativ. O mică rezolvare a unei părți a tensiunii mi s-ar fi părut o idee bună. O alegere curajoasă, precum deznodământul din Jocul coroanei mi s-ar fi părut și mai bună.

Însă un capitol la care Trei coroane întunecate stă mult mai bine este abordarea jocurilor politice. În Jocul coroanei, accentul cade mai mult pe magie, pe când Trei coroane întunecate ne arată culisele puterii, modul în care cei din spatele liderilor încearcă să fie niște păpușari mai buni decât ceilalți și cum uneori, rezultatele sunt spectaculoase... sau eșuează spectaculos.

Și ca să închei într-o notă pozitivă, ambele volume construiesc o atmosferă de poveste. Jocul coroanei m-a făcut să simt că am vizitat cu adevărat Rusia țaristă, cu toate locurile ei încărcate de istorie, dar și de o magie străveche. Trei coroane întunecate m-a purtat într-un ținut ascuns în ceață în care orice e posibil, în care o pumă ar putea fi cel mai bun prieten al unei fete, iar cele mai periculoase otrăvuri ar putea fi cele mai gustoase condimente.

În concluzie, cred că o să vă placă ambele volume. Amândouă ridică miza prin construirea unor personaje care vor fi sacrificate. Totuși, fiecare dintre cele două serii tratează această miză altfel, unul concentrându-se pe latura umană și emoțională, celălalt pe latura politică și pe manipulările din culisele puterii. Ambele o să vă facă să vă pierdeți prin lumi fantastice și ambele o să vă ajute să vedeți că e mai greu să-ți dorești să ai și tu puteri magice atunci când acestea vin cu prețul unei vieți, dar și că binele și răul nu mai sunt atât de clar delimitate în literatura contemporană. Și asta, din punctul meu de vedere, e minunat.

duminică, 16 aprilie 2017

Leapșa: Cărți contemporane românești

De câteva zile m-am hotărât să scriu un articol chiar de Paște, dar tot oscilam între o recenzie ceva mai ieșită din comun (pe care o păstrez pentru săptămâna viitoare, sper să vă placă) sau un articol tip-jurnal despre ce înseamnă această sărbătoare pentru mine. Însă aseară am avut o experiență generală destul de neplăcută, pentru că slujba de Înviere în orașele mari nu cred că va fi vreodată liniștită, având în vedere multitudinea de oameni care vine „ca să fie”, nu ca să asculte.

Din fericire, fix când aveam nevoie de ceva inspirație, am descoperit leapșa aceasta care a început să circule prin blogosfera de carte de la noi, așa că am preluat-o de la Dumitrița de pe World of Books. Sper că am ales bine și, cine știe, poate o să descoperiți câteva cărți care o să vă placă.


1. Primul autor român contemporan – ce carte ai citit?
Teoretic, undeva pe la 13-14 ani am citit REM, de Mircea Cărtărescu, deoarece ne-a recomandat-o diriga și mi-am zis să încerc. N-am înțeles nimic din ea, așa că de fapt, prima cartea a unui autor român contemporan care m-a ajutat să-mi doresc să-i descopăr pe scriitorii noștri geniali a fost Crimă la timpul trecut, de Adina Speteanu.

2. De la ce autor român contemporan ai citit cele mai multe cărți?
Flavius Ardelean este lider la acest capitol, cu șase cărți citite și vreo trei recitite. Vi-l recomand dacă puteți să vă scufundați în macabrul lui ca să descoperiți adevărurile ascunse dedesubt. Și dacă aveți curajul să priviți adânc înăuntrul vostru, ca să descoperiți unde se ascunde, de fapt, întunericul de care ne e atât de frică.

3. Cuplul preferat din cărțile românești contemporane.
Erig și Emily din Sub steaua infraroșie. Pentru că sunt atât de aproape de a avea totul, apoi sacrifică totul de dragul umanității și al cunoașterii, apoi fiecare își sacrifică visul pentru celălalt... Nu e cea mai frumoasă poveste de dragoste, dar mi se pare cea mai profundă.

4. Eroul din cărțile românești contemporane în mâinile căruia ți-ai pune viața?
Aendo Assermore din seria Cronicile din Voss de Șerban Andrei Mazilu. Pentru că ar putea învinge fără probleme orice alt erou de pe la noi.. și nu numai.

5. Fantasy sau romance românesc?
SF :)) Bine, dacă e să aleg, aleg Fantasy-ul, pentru că majoritatea conțin oricum o poveste de dragoste și pentru că rareori am găsit o carte romance-pur care să-mi placă.

6. Cărți românești – nume românești? Sau cărți românești – nume străine?
Depinde. Dacă acțiunea are loc în România și nu există un motiv bun să aibă nume ciudate (motiv bun fiind faptul că în viitor vorbim alte limbi sau că personajul e străin), atunci e nevoie de nume românești. Dacă nu, atunci autorul alege, poate să-i cheme oricum.

7. Eroina preferată?
Alina Marinescu din seria cu același nume a Monicăi Ramirez. Nu cred că e nevoie să-mi motivez alegerea, tipa e badass pur și simplu, dar păstrându-și feminitatea.

8. Ultima carte românească citită?
Arhitecții speranței de Alexandru Lamba, pe care am terminat-o săptămâna trecută.

9. Care este următoarea carte semnată de un autor român contemporan pe care ți-ai propus să o citești?
Chiar acum citesc primul volum al romanului Frontiera, de Lucian Dragoș Bogdan, după care intenționez să citesc și volumul al doilea.

10. Un mesaj pentru autorii români contemporani.
De scris, scrieți la fel de bine ca autorii străini, ba uneori chiar mai bine. Însă aveți o mare problemă cu sistemul nostru de învățământ, care ne îndepărtează de lectură în general și de români în special. Nu cădeți în capcana orgoliilor și nu vă izolați în turnuri de fildeș: e nevoie să fiți printre noi, să ne cunoașteți și să ne lăsați să vă cunoaștem, pentru că descoperindu-vă ca oameni, vom descoperi și operele voastre și așa veți câștiga noi cititori.


Dau mai departe leapșa găștii din Blogosfera SF&F (Silviu, Liviu, Silvia, Ileana, Ștefan, Iulia) și unor bloggeri faini pe care i-am cunoscut/revăzut la Întâlnirile B3: Leontina, Andreea, Mihaela, Andreea, Catrina, Madeline, Raluca. Și vă urez sărbători fericite tuturor!

miercuri, 12 aprilie 2017

Blogosfera SF&F: Arhitecții speranței de Alexandru Lamba

La debutul său de anul trecut, Alexandru Lamba m-a surprins cu un roman în care o poveste de dragoste se împletea strâns cu o intrigă din sfera SF-ului, amândouă fiind la fel de necesare cărții sale. De data asta, deși credeam că sunt mai pregătită, m-a surprins din nou cu povestea unei obsesii, împletită cu o intrigă despre călătorii în timp și paradoxuri. Dar printre rânduri, ambele vorbesc de fapt despre dorințele noastre ascunse și modul în care suntem dispuși să ne mințim și pe noi și pe alții doar ca să întreținem speranțe deșarte.

Povestea:
Teoretizată și demonstrată practic la finalul secolului al 23-lea, călătoria în timp a devenit o realitate. Monopolul asupra mijloacelor de transport temporal îl are Agenția, o companie care organizează vizite în trecut și în viitor, totul fiind atent controlat astfel încât interferențele să fie minime. Altfel, efectele unei schimbări ar fi incalculabile, riscurile pentru lume, dar și pentru călători fiind enorme.

De aceea, Agenția are o serie de angajați numiți Spioni al căror scop este analiza de la distanță a unor puncte de interes, astfel încât să descopere „buzunare”, locuri suficient de mari pentru mai multe persoane pe care nu le privește niciun trecător, nici măcar o fracțiune de secundă, astfel încât vizitatorii din alt timp să nu fie observați. Greg este un astfel de spion, care asistă într-una dintre misiuni la explozia bombei de la Hiroshima.

Evenimentul îl va marca profund, mai ales când descoperă în înregistrări o femeie superbă care piere înghițită de flăcările exploziei.

Părerea mea:
Primul capitol prezintă o serie de personaje care și-au pierdut amintirile, rămânând doar cu cunoștințele lor generale. Exact asta mi-aș fi dorit și eu să mi se întâmple atunci când am terminat Arhitecții speranței, ca să-l pot reciti fără să-l cunosc și să fiu surprinsă iar de aceleași răsturnări de situație. Sunt atâtea aspecte care mi-au plăcut, de la ideea principală la detaliile de finețe, de la răsturnările de situație și dezvăluirile de la final la însăși felul în care a fost construit finalul. Așa că le voi lua pe rând.

Ideea centrală, după părerea mea, e realizată prin împletirea a două elemente, la fel ca în volumul precedent, cele două fiind povestea obsesiei lui Greg și mecanismele și regulile călătoriei în timp. Drama lui Greg este partea umană a poveștii, cea în care mi-a fost ușor să mă regăsesc. Nu neapărat în obsesia lui pentru o asiatică ☺. Am rezonat cu modul lui de a se arunca imediat asupra unei idei care sună corect, aproape orbindu-se singur ca să nu vadă potențialele defecte. Cu felul în care încerca să-și găsească scuze și justificări în ciuda faptul că știe că face ceva greșit... Toată abordarea lui mi se pare profund umană. Iar acțiunile celorlalți, încercările lor de a-l opri, toate sunt atât de evident greșite încât ar putea părea provocări mascate, dacă n-aș fi trecut și eu prin situații în care prietenii care voiau să mă convingă să renunț la ceva mai rău mă întărâtau. Și cred că am trecut cu toții prin asta.

Iar călătoria în timp în sine, mecanismele prin care poate avea loc, totul a fost un adevărat roller-coaster. Mi-a plăcut modul în care explicațiile au fost inserate natural în text, fără să-l încarce și fără să pară puse special de dragul cititorilor. Mi s-a părut superbă reprezentarea timpului, schemele și poveștile făcute parcă pentru a ajuta toți oamenii de rând să înțeleagă cum funcționează lucrurile. Totul e foarte simplu, aproape ca o poveste în sine, ca și cum fizicianul care a pus bazele teoriei care permite deplasarea temporală s-a concentrat mai mult pe a explica lucrurile pe înțelesul tuturor, nu numai al colegilor de breaslă. Iar motivul pentru care totul este descris atât de frumos și de ușor de înțeles e fenomenal, surprinzător și m-a lăsat cu gura căscată. În plus, se leagă foarte frumos cu morala obsesiei lui Greg.

Cel mai mult, însă, mi-au plăcut detaliile. De la motivul pentru care personajele drăcuie deși religia pare absentă din viața lor până la toate amănuntele suspecte, care ridică semne de întrebare, totul e plasat cu multă migală, construind piesă cu piesă concluzia finală. Și, cireașa de pe tort, sunt câteva fragmente din gândurile personajelor care sunt acele mici adevăruri pe care le cunoaștem cu toții, dar pe care scriitorii care sunt aproape de sufletele noastre le pot pune perfect în cuvinte. Încă de la prima pagină, m-a bântuit fraza asta: „Speranța e doar în infinitul posibilităților”. Mai e și visul lui Greg, atât de frumos povestit, atât de dureros de citit... N-am reușit să fiu de acord cu obsesia lui, dar asta nu m-a împiedicat să-i simt frustrarea și neputința.

Mi se pare potrivit să închei cu finalul, sau mai bine zis finalurile. Sunt trei momente în care povestea s-ar putea încheia, frumos marcate, lăsându-te pe tine să alegi dacă povestea ar trebui sau nu să continue. Fiecare dintre cele trei funcționează perfect ca un punct, diferența făcând-o doar curiozitatea cititorului. Eu le-am citit pe toate fără ezitare și deși nu regret lucrurile pe care le-am aflat, mi-aș fi dorit să las ceva mai mult timp să se scurgă între momentele de lectură, să le „diger” mai mult înainte să trec mai departe.

De fapt, mi-aș dori să fi citit cartea mai încet, să mă bucur mai mult de ea. Am devorat-o pur și simplu, m-am pierdut de tot și în timpul celor câteva ore cât am citit Arhitecții speranței, nu mi-am dorit decât să dau pagină după pagină după pagină, să aflu mai mult și mai mult. Cred că e deja clar că recomand romanul oricui, indiferent de gusturi, pentru că veți descoperi o poveste despre oameni și felul lor de a fi, dar și o speculație despre timp și modul cum ar putea el funcționa. Pentru cei care evită SF-ul, dacă v-ați dorit vreodată să vizitați vreun moment din trecut, veți iubi acest roman. Pentru cei care citesc SF pe pâine, dacă puteți depista un paradox temporal de la cinci kilometri, fără ochelarii de citit, veți iubi acest roman. Și pentru cei care vor pur și simplu o poveste bună, în care să vă pierdeți, dar și care să vă pună mintea la lucru, veți iubi acest roman.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Arhitecții speranței, le găsiți pe blogurile:

   •  Catharsis Writing
   •  Nantan Lupan
   •  Assasin CG
   •  FanSF
   •  iuliaalbota.ro

Pentru 10 mai, vom citi Inima Dragonului de M. M. Țara. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

vineri, 7 aprilie 2017

Recenzie: Mințile lui Billy Milligan de Daniel Keys

Această carte m-a fascinat și m-a uimit de la un capăt la celălalt. Pentru cei care au văzut sau auzit despre filmul Split, subiectul romanlui lui Keys nu va fi o surpriză. Ambele spun povestea unei persoane care suferă de personalitate multiplă, având 23 de persoane care „locuiesc” în același corp, a 24-a fiind ceva mai specială. Totuși, asemănările se opresc aici, filmul preferând să adauge o notă de supranatural (din câte am înțeles din trailer, nu am văzut filmul). Romanul, în schimb, spune povestea adevărată a lui William Stanley Milligan, zis Billy, care nu are nimic supranatural, ci doar o boală mintală care îi transformă complet viața.

Povestea:
Danny a fost arestat, fiind acuzat de violarea și jefuirea a trei tinere. În arest, Ragen a fost cel care a recunoscut jaful, dar nu și violul. De fapt, nici el, nici Arthur nu reușesc să afle cine anume a încălcat regula abstinenței. Dar nici ei nu pot fi siguri că „frații” lor nu le ascund ceva, pentru că deși se pot impune, pot fi și păcăliți, mai ales în perioadele de confuzie.

Cei trei sunt doar o parte dintre personalitățile lui Billy Milligan, o persoană care suferă de personalitate multiplă și care a comis într-adevăr cele trei violuri. De asemenea, este și prima persoană care reușește să scape de pedeapsă, invocându-și boala drept motivație pentru faptul că nu a fost în deplinătatea facultăților mintale în timp ce încălca legea.

Dacă e într-adevăr bolnav sau doar un actor bun, dacă merita achitat sau, dimpotrivă, ar fi trebuit să meargă la închisoare, doar cititorul poate decide.

Părerea mea:
Când am început să citesc Mințile lui Billy Milligan, mi-am petrecut câteva minute bune ofticându-mă că n-am citit-o mai devreme. O am în casă de mai bine de un an, pentru că îmi plăcuse foarte mult Flori pentru Algernon și mi-am dorit să citesc ceva scris de același autor. Acesta fusese singurul criteriu când am ales cartea, nici măcar nu m-am uitat despre ce e vorba în ea. Și pentru că nu m-am uitat, am ales să citesc altceva în acea perioadă și timpul a tot trecut... Apoi a apărut filmul Split și deși am citit numai de bine despre el și deși m-a fascinat ideea pe care se baza filmul, n-am ajuns să-l văd pentru că mi s-a părut prea horror pentru gustul meu. Însă într-una din recenziile filmului, mi-au trecut ochii și peste o mențiune a numelui Billy Milligan și mi-am amintit de roman. Așa că am început să-l citesc și m-a prins de la primele rânduri. Totuși, declicul adevărat s-a petrecut când, după ce citisem o treime, mi-au picat ochii pe coperta a patra, unde era clar menționat faptul că povestea e scrisă după un caz real. Și deși mă fascinase viața lui Billy, faptul că e reală, că el a existat cu adevărat a făcut ca impactul pe care romanul l-a avut asupra mea să fie și mai mare.

Scriitorul te invită de la început să cântărești tu însuți faptele și să decizi dacă îl crezi sau nu pe Billy. Eu l-am crezut de la primele pagini, de la primele descrieri ale manifestărilor personalităților sale. Iar viața sa mi s-a părut atât de tristă, plină de confuzie și de durere, dar, mai presus de toate, de starea lui duală: e simultan incredibil de singur, dar și parte dintr-o familie/comunitate a propriilor personalități. E paradoxal, e aproape incredibil și e fascinant. Mi-e greu să nu arunc cu superlative în stânga și în dreapta pentru că mi s-a părut o carte perfectă.

Mi-e greu, totuși, să mă refer la atmosferă sau la personajele secundare. Până la urmă, e vorba de realitate, aceea chiar era atmosfera și aceia chiar erau oameni. Cum să judeci așa ceva? Nu pot decât să admir modul în care Keys a pus cap la cap documente, scrisori și declarații, frânturi de amintiri și de relatări ca să construiască o poveste pe care, citind-o, să ai senzația că o trăiești. Iar modul cum redă ceea ce se întâmplă în mintea lui Billy te face să-l înțelegi pe cât de mult e posibil pentru o persoană care e mereu „în lumină”, așa că e evident de ce Milligan l-a ales să scrie această poveste.

Vă recomand Mințile lui Billy Milligan dacă vreți să vă convingeți pe propria piele că uneori, realitatea poate fi mai fascinantă decât ficțiunea și că mintea omenească este un tărâm mult mai straniu decât unele dintre cele mai fanteziste lumi imaginate până acum.

marți, 4 aprilie 2017

Voluntar la frontieră: Final Frontier #6

După ce m-am distrat anul trecut ca voluntar la evenimentul meu literar preferat, anul acesta n-aveam cum să nu-mi reiau rolul și să dau o mână de ajutor la organizarea ediției cu numărul 6 a Final Frontier. De data asta, am transformat Centrul Cultural „Casa Artelor” în casa iubitorilor fantasticului în toate manifestările lui. Locul cred că a fost cel mai fain de până acum: central, luminos, încăpător... câteva roți zimțate în plus și ar fi fost un decor de-a dreptul steampunk. În plus, voluntarii de la I <3 S3 ne-au ajutat mult la aranjarea spațiului înainte și după târg.

La fel ca anul trecut, mi s-a părut fascinant modul în care câteva săli s-au umplut de cărți, figurine, tricouri, roboți, imprimante 3D și, desigur, de oameni faini care abia așteptau să se bucure de tot ce are Final Frontier de oferit. Am reușit și eu să arunc un ochi peste noutățile editurilor, deși mai mult în momentele de dinaintea începutului oficial al zilei, când nu aveam prea mare lucru de făcut.

Așa am reușit să aduc acasă un mic turnuleț din care se vede clar că în materie de achiziții de la târguri, prefer autorii români. Motivul nici nu e greu de ghicit: autografeee! Și nu mă refer doar la o semnătură aruncată pe carte, ci la cele câteva clipe de interacțiune în care majoritatea îmi mulțumesc pentru diverse, de la promovare și încredere, la simplul fapt că am cumpărat cartea. Reacția lor mă surprinde de fiecare dată, pentru că eu ar trebui de fapt să le mulțumesc pentru lumile fantastice în care mi-au permis să evadez în momentul în care le-au mutat din imaginația lor în cărțile pe care le scriu. Bine, iubesc și dedicațiile care mai de care mai inspirate, pe care uneori le recitesc cu drag.

Totuși, ca de fiecare dată, momentele mele preferate sunt evenimentele: lansări, discuții, dezbateri, toate îți permit să afli mai multe despre orice, de la volumul pe care credeai că l-ai înțeles, dar în care autorul poate a ascuns mai multe aspecte care ți-au scăpat, la subtilitățile lumii editoriale și a întregului proces prin care un manuscris devine un volum. Așa că anul acesta, pe lângă a impune programul (ceea ce n-a trebuit să fac aproape deloc, toată lumea a reușit să se încadreze bine și am avut parte de pauzele prevăzute tocmai pentru a permite spațiu de manevră... de care am profitat ca să bag mâncare pe gât ca ultimul sălbatic hămesit), mi-am propus să transmit live evenimentele pe facebook. Cred cu tărie că fiecare discuție ar trebui să ajungă și la cei care, din motive diverse, nu au putut ajunge, dar și la cei care în mod normal n-ar participa la o lansare de carte pentru că nu știu ce presupune.

Din păcate, socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea din târg (literalmente) și rețeaua nu mi-a permis un broadcast la calitate mare, iar telefonul nu mi-a permis să scad puțin calitatea. Așa că, după vreo 10 minute irosite înjurând mental, am decis să înregistrez local și să „văd eu după”. Și uite așa am învățat că telefonul meu arată un cadru mai larg decât filmează efectiv, așa că am destule filmulețe cu oameni tăiați sau scoși din cadru, am învățat că uneori se defocalizează singur, așa că am 3 minute de filmare complet neclară pe care niciun program din lume nu o poate repara și am învățat că dacă uiți să pui telefonul în airplane mode (pentru că tu aveai de gând să transmiți live) și te sună cineva, filmarea se întrerupe și ai pauze... Măcar se aude decent și imaginea e și ea relativ decentă. Așa iată-mă cu vreo 13 filmulețe de peste 4GB fiecare în memoria telefonului, filmulețe pe care facebook nu mi-a permis să le încarc pe pagina blogului.

Rezultatul? O zi de editat (pentru care îi mulțumesc enorm lui Laur) în care am descoperit că dacă vrei să adaugi o secundă la începutul unui filmuleț de jumătate de oră, salvarea modificării durează minim jumătate de oră. Și o zi de uploadat în care am învățat că dacă vrei să lași ceva peste noapte, totul o să crape la 5 minute după ce ai adormit și că dimineața o s-o iei de la capăt. Dar și un canal proaspăt de YouTube unde puteți găsi filmări de la toate evenimentele și pe care plănuiesc să-l mai folosesc când vreau să fac pe cameramanul și să-mi chinui prietenul cu editarea video.

Revenind la târg, au fost două zile perfecte. Am revăzut oameni dragi, am descoperit autori noi pe care abia aștept să-i citesc pentru a descoperi dacă sunt la fel de promițători pe cât par și am participat la două panel-uri, dintre care unul a fost moderat de mine... Apropo, îmi permit în sfârșit un moment de fangirl: Am fost invitată într-un panel alături de Tudor Popa!!! Bine, am fost nouă oameni cu totul, dar am avut în sfârșit ocazia să-l aud vorbind pe unul dintre oamenii din industria de carte pe pe care îi admir de mult, mult timp. Omul e aproape o legendă și eu am stat de vorbă cu el!!! Din păcate, nu aveam nicio carte Nemira la mine și fondurile pe ziua I de târg se epuizaseră, altfel aș fi putut pleca și cu un autograf pe una din cele mai frumoase coperte pe care le-am văzut vreodată.


Eu aproape ies din cadru, dar sunt acolo și Tudor Popa la fel :)

Bine, și panel-ul meu mi-a plăcut, deși mărturisesc că nu m-am pregătit mai deloc pentru el, dar sper că nu se vede. Oricum, sunt fericită că Blogosfera SF&F a început să fie considerată o comunitate a cărei părere merită ascultată, chiar dacă discuțiile despre cine și de ce îndrăznește să-și dea cu părerea sunt interminabile în fandom. În ultimele zile s-a consumat multă cerneală virtuală pe subiect, pornind de la articolul Alexandrei Medaru de aici și de la întrebarea lui Dan Doboș de la târg, care au rezultat în articolul lui Silviu/Assassinul de aici și în editorialul lui Alex Lamba din Gazeta SF.

Din fericire, pe Internet e loc pentru toți, așa că vin cu și eu cu niște păreri care simt că ar trebui exprimate:

• După cum am spus și la târg, reprezentanții editurilor au participat la un eveniment al bloggerilor de carte pentru că eu i-am invitat și ei au acceptat să vină. E atât de simplu. Nu cred că asta a însemnat o validare a bloggerilor prezenți (n-aveau de unde să știe cine va fi acolo; nici eu nu știam cine va fi prezent. Cât despre mine, în cel mai bun caz mi-au validat abilitatea de a modera un eveniment, nu calitatea articolelor mele) și cu atât mai puțin încurajarea lor să fie critici literari (wtf?!). Au venit ca să ne cunoască, probabil pentru că unele din... lucrurile pe care le scriem (recenzii, păreri, impresii, ziceți-le cum vreți, până la urmă sunt articole de blog în care scriem ce vrem noi despre cărțile citite) sunt utile industriei de carte. Și poate pentru că unele astfel de articole îi nemulțumesc sau comportamentul unor bloggeri dăunează comunității și au vrut ca noi să știm ce să nu facem. Oricum, ca organizator, pot să explic oricui vrea să mă asculte că scopul evenimentului a fost crearea unei comunități strânse de bloggeri de carte care fac schimb de experiență online, dar și offline, în cadrul unor întâlniri în care discutăm între noi, dar și cu persoane din sfera literară care pot să afle răspunsuri la întrebările pe care le au și să ne spună ce au de transmis către bloggeri. Inclusiv criticii literari pot să vină să dialogăm până înțelege fiecare că nici noi nu ne erijăm în critici, nici ei nu scriu niște simple recenzii cu cuvinte mai complicate.

• Despre libertatea de exprimare a părerii fiecăruia a scris deja Alex mai bine decât aș putea-o face eu, așa că n-o să mai reiau ideea. Dar o dată ce părerea există, e musai să fie și emisă? Răspunsul cel mai simplu este „Nu”. Îmi place să cred că avem cu toții păreri mai mult sau mai puțin avizate despre absolut orice. Dar eu n-o să mă apuc să-mi spun părerea despre cum ar trebui cineva să-și gestioneze un teren arabil, când am trăit toată viața la oraș și am reușit să omor fiecare plantă pe care a trebuit s-o îngrijesc de una singură. De ce? Pentru că eu consider că în acest caz, nu am căderea să-mi dau cu părerea. Da, cu toții putem emite păreri. Ar trebui mereu s-o facem? Nu. Ar trebui mereu să ne abținem? Din nou, nu. Fiecare dintre noi e (deocamdată) liber să decidă când să-și spună părerea și ceilalți sunt liberi să judece dacă are căderea să o facă. Apoi, ținând sau nu cont de părerile criticilor (nu ăia literari, ci cei care efectiv l-au criticat) și lăudătorilor, fiecare „părerolog” decide dacă să continue sau nu să-și facă publice părerile. E simplu în aparență, dar complicat în realitate pentru că decizia despre emiterea efectivă a părerilor e și va fi mereu subiectivă, cât timp suntem liberi să vorbim. Și fiecare dintre ceilalți e la fel de liber să considere acele păreri bune sau proaste și emiterea lor un semn de inteligență sau, dimpotrivă, de lipsă de bun simț.

Iar am deviat mult. Pe scurt, din punctul meu de vedere a fost un târg excepțional și cea mai reușită ediție de până acum. Sper că și cei care au participat, fie ca vizitatori, expozanți sau invitați la evenimente s-au simțit la fel de bine și sper să vă mai întâlniți cu Blogosfera SF&F și pe la alte evenimente, dar și să ne vedem pe 22 aprilie la următoarea ediție a întâlnirilor B3, unde vom avea un invitat special pe care îl alegem zilele astea în grupul nostru de facebook, în care invit toți bloggerii de carte. Și sper că aceia dintre voi care n-au reușit să ajungă să se bucure de înregistrările mele (sau măcar să nu mă înjure prea tare pentru calitatea lor). Și sper să-l mai întâlnesc pe Tudor Popa ca să-i pot cere un autograf :P