Jurnal: Punct. Și de la capăt.

A trecut fix o lună de zile de când am scris ultima dată pe blog și aproape două luni de când n-am mai „bloguit” serios. Motivul presupun că nu surprinde pe nimeni, am fost, desigur, ocupată cu facultatea. La fel, cred că nu e surprinzător nici motivul revenirii - care sper eu să fie în forță - și anume finalul sesiunii. Și acum că s-a terminat anul II, o să aberez puțin pe tema ultimului semestru, așa cum a fost el, cu bune și cu rele, ca să pot să-mi fac curat prin căpșor și să pot să mă concentrez la ce urmează.

Scriam la finalul semestrului I că atunci când lumea reală e nasoală „e aproape înfricoșător de ușor să nu-ți pese”. Doamne, habar n-aveam câtă dreptate aveam. Există un mit la Calculatoare cum că semestrul II din anul II e horror. Pentru mine chiar a fost, dar nu pentru că a fost greu sau mult de lucru sau prea așa și pe dincolo. Nu, problema a fost la mine, fix în căpșorul meu, pentru că deși am început semestrul simțind că viața mea ajunsese într-un punct incredibil de bun și deși mental eram în al nouălea cer, în câteva săptămâni, fără să-mi dau seama cum sau de ce, ajunsesem foarte foarte jos mental, în sensul că nu-mi mai păsa de nimic legat de facultate. De absolut nimic.


Când am începul facultatea, am început-o cu un avânt teribil, după 2 săptămâni voiam să sparg munții, simțeam că îmi găsisem locul și sentimentul ăsta s-a amplificat cu timpul... până când a încetat să se amplifice și toate chestiile nasoale care se întâmplau (profi miserupiști, materii făcute doar ca să fie sau chiar deloc, asistenți inutili, teme stupide și stupid administrate etc) au început să-și lase amprenta asupra mea și avântul a început să-mi scadă. Și aparent semestrul ăsta, avântul meu s-a oprit de tot. Pierdusem din vedere imaginea de ansamblu și puținul pe care îl făceam îl făceam dintr-o inerție căpătată în 12 ani de sistem educațional preuniversitar (care n-a fost chiar atât de rău, dar care, printre altele, m-a învățat să fac lucruri doar pentru că „trebuie”). Pe scurt, mă duceam la facultate ca să am de unde să vin, am învățat extrem de puține în intervalul meu de „low” și am lucrat și mai puțin (la noi accentul e pus pe teme, cel puțin în timpul semestrului, pentru că ideea e să învățăm lucrând, ceea ce e awesome).

Însă cea mai înfricoșătoare parte din întreaga experiență n-a fost faptul că nu-mi păsa (și nu-mi păsa „targetat”, adică singura mea problemă erau cursurile de la facultate, orice altă activitate extracuriculară și/sau legată de pasiunile mele n-a avut deloc de suferit și mă făcea să mă simt la fel de bine ca întotdeauna) sau faptul că aveam o voce mică în cap care urla literlamente la mine să fac ceva și eu o ignoram și mă uitam la filmulețe random pe youtube, ci cel mai scarry a fost faptul că am reușit să ascund excelent starea mea. Indiferent cine mă întreba orice, de la ce mai fac la o idee de implementare pentru o temă, răspunsurile mele erau întotdeauna suficient de bune încât nimeni nu n-a ghicit ce se întâmpla de fapt cu mine. Cât timp eu n-am vrut să știe nimeni nimic, nimeni n-a știut. Creepy, mai ales că n-am mințit niciodată pe nimeni, poate doar prin omisiune, dar nimeni n-a insistat. E o stare destul de ciudată... de fapt, rectific, am mințit pe cineva: pe mine însămi. Mă mințeam că nu e chiar așa rău că nu fac nimic pentru că dacă nimeni nu zice nimic, înseamna că sunt ok. Și, paradoxal, nu vorbeam cu nimeni despre problema mea pentru că știam că reacțiile vor fi de dădăceală și nu voiam asta.

Ca să fie clar, nu așteptam ca vreun prof sau asistent să zică ceva legat de prestația mea academică. Serios, după 2 ani știu că nu e treaba lor să ne dădăcească și nici n-ar trebui să fie. Suntem adulți, ce naiba. Nu, mă așteptam la reacții de la prieteni. Totuși, acum, privind retrospectiv, adevărul e că nu e ca și cum cineva putea ghici ce se întâmpla în mintea mea; dacă rolurile ar fi fost inversate aș fi fost la fel de „oarbă” pentru că eu nu le ziceam nimic... și fără comunicare, doi oameni sunt două insule într-un ocean de ceață, fără faruri care să-i ghideze. Și eu nu comunicam nimic cu nimeni.

Totuși, din fericire, a fost o persoană față de care am recunoscut că lucrurile nu erau roz. Atunci nu știam de ce m-am simțit suficient de confortabil încât să pot fi complet deschisă, dar acum știu că e pentru că știam că n-aș fi primit nici cuvinte goale, nici o porție de dădăceală ca reacție la problema mea. Și deși nu mi-am dat seama conștient că ăsta a fost motivul, am avut dreptate și întâmplarea face că într-o discuție ulterioară, omul mi-a zis complet random o părere despre mine de care ulterior m-am agățat cu ghearele și cu dinții ca să ies din starea mea.

Bun, depășind momentul în care mi-am plâns de milă și încetând să vă plictisesc cu gărgăunii mei din cap, am reușit să-mi regăsesc echilibrul pierdut, am ieșit din starea stupidă la timp ca să pot recupera timpul pierdut, am acumulat puntaj ca să intru în toate examenele și am încheiat semestrul cu o singură restanță (pe care mi-am luat-o pentru că m-am numărat printre fraierii care au încercat să învețe pe bune în loc să copieze, doar că n-am putut să tocesc formule, așa că o să le tocesc pentru la toamnă. I'm not even mad, am luat toate materiile de anul ăsta la care o restanță ar fi fost ceva nasol, asta prin comparație e frecție). Și acum abia aștept să înceapă vara asta, care e deja plină cu activități care să-mi șteargă amintirile neplăcute din Poli și să le înlocuiască cu experiențe minunate. Am fost acceptată la o școală de vară, predau în continuare, mă implic în chestii, o să am ocazia să petrec mai mult timp cu niște oameni faini, o să am ocazia să cunosc noi oameni faini... Și, desigur, o să revin la dilema mea legată de împăcarea studenției cu cititul, dar de data asta, în balanță vor fi două lucruri care îmi plac, nu o corvoadă și un hobby.

Și apropo de citit... sunt un alcoolic care a dat de pivnița cu vinuri vechi. Din mai, de când am început „ascensiunea” afară din groapa de miserupism, mi-am interzis să mă mai ating de vreo carte. Am resurse destul de serioase de voință, dar când vine vorba de citit, știam că la prima pagină de roman pe care îmi cad ochii, se alege praful de toate planurile mele și iar mă las de treabă. Așa că singura mea interacțiune cu cărțile în ultimele 2 luni de zile a fost la Bookfest, când mi-am cumpărat prieteni noi, de care nu m-am atins de atunci. Horror. Acum, însă, am zis să încep în forță, cu Lumea de Gheață și Foc pentru că aveam nevoie de puțină fantezie ca să pot să șterg cu buretele ultimul semestru (nu să uit, doar să-mi iau gândul de la trecut ca să pot privi ca lumea spre viitor. Și ce e mai bun pentru asta decât niște istorie fictivă plină de dragoni?)

Tot alcoolic care își regăsește patima sunt și la capitolul blogging, mi-a fost atât de dor să scriu despre toate trăznăile din capul meu... am o listă destul de lungă de articole pe care vreau să le scriu, sunt atâtea cărți pe care le-am citit în ultimul an la care am tot amânat recenzia, dar am decis că m-am săturat să amân lucruri, așa că lunile astea am de gând să recuperez.

Pe scurt, am planuri mărețe și acum că mi-am regăsit starea pozitivă, am chef să mă avânt cu capul înainte în tot ce înseamnă vara asta și să revin la activitatea mea preferată: găsirea unui echilibru între toate lucrurile pe care vreau să le fac. Let the summer begin!