Am plecat in weekend la munte cu tata si niste prieteni de-ai lui de la Clubul de Speologie Vulcan din Craiova. Nu stiam foarte clar la ce ma inham, dar am mai fost la munte cu tata si stiu ca inseamna trasee nemarcate si pesteri nevizitate. Natura "pe bune".
In prima zi, am urcat pe munte. Baietii cautau un aven (o "pestera pe verticala", sau o prapastie in calcar) despre care nu stia nimeni foarte clar unde e. Eu ii admiram cum stateau cu o harta veche de minim 30 de ani (pe care avenul nu era trecut) si o busola si reuseau sa nu se piarda. Eu dupa jumatate de ora de urcat si coborat si schimbat directii prin padure, nu mai stiam de unde veniseram si incotro trebuie sa mergem. Asa ca am lasat-o balta si am incercat sa ascult toata vorbareala revistelor "glossy" si a site-urilor "cool" despre cum e misto sa mergi la munte sa te unesti cu natura.
Ne place sa ne spunem asta, nu? Cica daca gasim un colt de natura neumblata, ne simtim liberi si fericiti, relaxati si una cu pasarelele care ciripesc vesel? O sa ma feresc de sentintele capitale si o sa spun doar ca eu nu cred asa ceva. Dupa 10 minute de urcat pe o panta, poti sa te simti doar un intrus. In urechi nu-ti rasuna "sunetul naturii" ci iti urla propriul puls scapat de sub control pentru ca esti obisnuit doar cu drumurile asfaltate, cel mult o poteca umblata bine, in niciun caz cu pietre aduse de rau sau cu radacini de copaci ascunse pe sub covorul de frunze vechi de ani de zile. Si daca poti sa faci abstractie de pulsul tau, nu auzi vreun tril poetic de pasare maiastra, ci haraitul propriei respiratii sacadate in timp ce incerci sa tragi tot oxigenul din jur in plamanii care brusc iti par prea mici.
Sa zicem, totusi, ca ai ceva conditie fizica. Oricum, dupa un timp, te obisnuiesti cu efortul, intr-o ultima incercare a organismului de a se adapta la natura. Ce o sa auzi? Sunetul fircarui pas rasunand ca o detunatura de pusca in timp ce sub pasii tai frunzele troznesc, crengile uscate se rup si pietrele se rostogolesc. Una cu natura? Nu, tot ce simti e ca esti un intrus si ca natura incearca sa-ti explice cu binisorul ca te-ai "dezadaptat" de mult si ca ai supravietui numai daca ai avea norocul sa nu te intalnesti niciodata cu vreun animal, fie el flamand sau nu. Esti usor de gasit, usor de urmarit... Esti ca o tinta vie si natura te anunta ca ea e stapana.
Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut. A fost superb. Cel mai frumos moment a fost, cred, atunci cand ne-am oprit sa ne odihnim si m-am lasat pe spate pe rucsac, privind cerul printre frunze, ascultand cum intreg organismul meu se linisteste si tace. Si nu, n-am auzit sunetul naturii, am auzit linistea naturii, si singurul lucru care m-a linistit au fost vocile celorlalti care studiau harta. Sau un alt moment frumos a fost seara, cand am stat langa foc, mancand cate ceva ca sa ne refacem energia, incalzindu-ne si stand de vorba. Totusi, eram doar o mica insula de umanitate intr-un ocean de natura si doar iluzia civilizatiei construita cu corturi, mancare gatita si flacari ne facea sa ne simtim in siguranta.
A doua zi, insa, am fost intr-o pestera. Eu, de fapt, asta abia asteptam pentru ca m-am indragostit cu ani in urma de modul in care apa sculpteaza in piatra mai frumos si mai expresiv decat orice om, creand formatiuni inimaginabile si minunate, fie prin fragilitate, fie prin forta si toate stau ascunse adanc in calcar, asteptand cativa oameni care au curajul sa intre, sa le caute, si sa le admire. Pestera era ba ingusta, ba larga, cu portiuni abrupte sau drepte, ca niste sali sau ca niste tunele si toate acoperite cu un strat alunecos de noroi adus de ape, spalat pe alocuri doar cat sa poti admira roca sculptata.
Acolo, sentimentul de intruziune a disparut. Acolo am simtit ca omul se intorsese acasa. Din pesteri am plecat cu mii de ani in urma si uneori e bine sa privesti punctul de origine. Acolo am simtit ca natura crease ceva pentru noi, singurii alti vizitatori fiind cativa lilieci care se invarteau doar prin sala initiala, fara sa cutreiere prin tunelele din adancuri. Si cand am ajuns la un mic lac subteran pe care nu aveam echipament sa-l depasim, oprindu-ne intr-un popas inainte de intoarcere, am ramas pur si simplu muta de admiratie. Singurul meu regret e ca n-am ceva poze ca sa va arat cat de incredibil de frumos era totul, cat de clara era apa, cat de plin de formatiuni era tavanul, cat de frumos lucea apa in lumina lanternei de pe casca... Insa totul era prea plin de noroi ca sa pot lua aparatul meu foto dupa mine.
Si daca tot am ajuns la noroi... Inainte sa intram, ne-am echipat cu niste salopete special ca sa putem sa ne miscam fara teama ca ne-am murdari hainele. M-am distrat extrem de bine lasandu-ma in fund pe pantele mai abrupte si dandu-mi drumul la vale ca pe un tobogan natural, m-am simtit exact ca un copil in parcul de distractii.
Acum, intoarsa acasa, avand apa curenta la doi pasi, suc de fructe cumparat de la supermarket, scriind la un computer alimentat electric si ascultand muzica la casti, inteleg ca omul a pierdut natura. Acolo, suntem doar intrusi, insa nici atunci si nici acum nu ma intreb daca e un lucru bun sau rau, daca evolutia noastra a meritat sa pierdem lumea aceea in favoarea confortului. Unii cred ca da, unii cred ca nu... Eu cred doar ca desi e frumos sa mergem in natura, ne mintim singuri cand credem ca o stapanim si ne mintim singuri cand vorbim despre "comuniunea cu natura". Insa faptul ca suntem ceea ce suntem astazi ne permite sa admiram latura artistica a naturii si asta pentru mine valoreaza mai mult decat orice.
In prima zi, am urcat pe munte. Baietii cautau un aven (o "pestera pe verticala", sau o prapastie in calcar) despre care nu stia nimeni foarte clar unde e. Eu ii admiram cum stateau cu o harta veche de minim 30 de ani (pe care avenul nu era trecut) si o busola si reuseau sa nu se piarda. Eu dupa jumatate de ora de urcat si coborat si schimbat directii prin padure, nu mai stiam de unde veniseram si incotro trebuie sa mergem. Asa ca am lasat-o balta si am incercat sa ascult toata vorbareala revistelor "glossy" si a site-urilor "cool" despre cum e misto sa mergi la munte sa te unesti cu natura.
Ne place sa ne spunem asta, nu? Cica daca gasim un colt de natura neumblata, ne simtim liberi si fericiti, relaxati si una cu pasarelele care ciripesc vesel? O sa ma feresc de sentintele capitale si o sa spun doar ca eu nu cred asa ceva. Dupa 10 minute de urcat pe o panta, poti sa te simti doar un intrus. In urechi nu-ti rasuna "sunetul naturii" ci iti urla propriul puls scapat de sub control pentru ca esti obisnuit doar cu drumurile asfaltate, cel mult o poteca umblata bine, in niciun caz cu pietre aduse de rau sau cu radacini de copaci ascunse pe sub covorul de frunze vechi de ani de zile. Si daca poti sa faci abstractie de pulsul tau, nu auzi vreun tril poetic de pasare maiastra, ci haraitul propriei respiratii sacadate in timp ce incerci sa tragi tot oxigenul din jur in plamanii care brusc iti par prea mici.
Sa zicem, totusi, ca ai ceva conditie fizica. Oricum, dupa un timp, te obisnuiesti cu efortul, intr-o ultima incercare a organismului de a se adapta la natura. Ce o sa auzi? Sunetul fircarui pas rasunand ca o detunatura de pusca in timp ce sub pasii tai frunzele troznesc, crengile uscate se rup si pietrele se rostogolesc. Una cu natura? Nu, tot ce simti e ca esti un intrus si ca natura incearca sa-ti explice cu binisorul ca te-ai "dezadaptat" de mult si ca ai supravietui numai daca ai avea norocul sa nu te intalnesti niciodata cu vreun animal, fie el flamand sau nu. Esti usor de gasit, usor de urmarit... Esti ca o tinta vie si natura te anunta ca ea e stapana.
Sa nu intelegeti ca nu mi-a placut. A fost superb. Cel mai frumos moment a fost, cred, atunci cand ne-am oprit sa ne odihnim si m-am lasat pe spate pe rucsac, privind cerul printre frunze, ascultand cum intreg organismul meu se linisteste si tace. Si nu, n-am auzit sunetul naturii, am auzit linistea naturii, si singurul lucru care m-a linistit au fost vocile celorlalti care studiau harta. Sau un alt moment frumos a fost seara, cand am stat langa foc, mancand cate ceva ca sa ne refacem energia, incalzindu-ne si stand de vorba. Totusi, eram doar o mica insula de umanitate intr-un ocean de natura si doar iluzia civilizatiei construita cu corturi, mancare gatita si flacari ne facea sa ne simtim in siguranta.
A doua zi, insa, am fost intr-o pestera. Eu, de fapt, asta abia asteptam pentru ca m-am indragostit cu ani in urma de modul in care apa sculpteaza in piatra mai frumos si mai expresiv decat orice om, creand formatiuni inimaginabile si minunate, fie prin fragilitate, fie prin forta si toate stau ascunse adanc in calcar, asteptand cativa oameni care au curajul sa intre, sa le caute, si sa le admire. Pestera era ba ingusta, ba larga, cu portiuni abrupte sau drepte, ca niste sali sau ca niste tunele si toate acoperite cu un strat alunecos de noroi adus de ape, spalat pe alocuri doar cat sa poti admira roca sculptata.
Acolo, sentimentul de intruziune a disparut. Acolo am simtit ca omul se intorsese acasa. Din pesteri am plecat cu mii de ani in urma si uneori e bine sa privesti punctul de origine. Acolo am simtit ca natura crease ceva pentru noi, singurii alti vizitatori fiind cativa lilieci care se invarteau doar prin sala initiala, fara sa cutreiere prin tunelele din adancuri. Si cand am ajuns la un mic lac subteran pe care nu aveam echipament sa-l depasim, oprindu-ne intr-un popas inainte de intoarcere, am ramas pur si simplu muta de admiratie. Singurul meu regret e ca n-am ceva poze ca sa va arat cat de incredibil de frumos era totul, cat de clara era apa, cat de plin de formatiuni era tavanul, cat de frumos lucea apa in lumina lanternei de pe casca... Insa totul era prea plin de noroi ca sa pot lua aparatul meu foto dupa mine.
Si daca tot am ajuns la noroi... Inainte sa intram, ne-am echipat cu niste salopete special ca sa putem sa ne miscam fara teama ca ne-am murdari hainele. M-am distrat extrem de bine lasandu-ma in fund pe pantele mai abrupte si dandu-mi drumul la vale ca pe un tobogan natural, m-am simtit exact ca un copil in parcul de distractii.
Acum, intoarsa acasa, avand apa curenta la doi pasi, suc de fructe cumparat de la supermarket, scriind la un computer alimentat electric si ascultand muzica la casti, inteleg ca omul a pierdut natura. Acolo, suntem doar intrusi, insa nici atunci si nici acum nu ma intreb daca e un lucru bun sau rau, daca evolutia noastra a meritat sa pierdem lumea aceea in favoarea confortului. Unii cred ca da, unii cred ca nu... Eu cred doar ca desi e frumos sa mergem in natura, ne mintim singuri cand credem ca o stapanim si ne mintim singuri cand vorbim despre "comuniunea cu natura". Insa faptul ca suntem ceea ce suntem astazi ne permite sa admiram latura artistica a naturii si asta pentru mine valoreaza mai mult decat orice.
Eu recunosc, nu m-am omorat niciodata dupa drumetii pe munte. Nu zic ca nu imi place natura, dimpotriva. Imi face placere sa merg pe strada si sa vad copacii, iarba, florile, la fel cum imi place sa am si in casa o multime de flori. Imi place sa merg la padure si sa stau pe o patura si sa citesc. Imi place si muntele, cu peisajele lui superbe, dar de care prefer sa ma bucur admirandu-le in timp ce fac o plimbare - plimbare, nu escaladare de munti. Imi place natura si imi face placere sa o simt in jurul meu, dar exista o limita, pe care eu, cel putin, o recunosc. La fel cum ai zis si tu, oamenii au pierdut de mult timp legatura adevarata cu natura, iar multi, din pacate, o trateaza in zilele noastre ca pe un dusman, nu ca pe un prieten. Ma bucur ca ai avut ocazia sa te bucuri de toate aceste peisaje si sa te distrezi si daca mai ai poze, mi-ar face placere sa le vad :D
RăspundețiȘtergere