Blogosfera SF&F: Inima Dragonului (Nlithia #1) de Mircea M. Țara

Povestea:
Nisal, Cetatea zăpezilor, se află pe înălțimile unor munți greu de escaladat, biciuiți de vânturi înghețate și bântuiți de un frig tăios. Există o singură cale de acces, un pod de gheață suspendat peste abis cu ajutorul magiei, aceeași magie care ține la distanță iarna veșnică de străzile Orașului Magiei și Artei. Aici, fiecare clădire e o operă de artă, fiecare fațadă e o încântare pentru ochi, fiecare cântec auzit pe străzi sau în taverne e o dovadă de măiestrie a celui care și-a folosit instrumentul sau vocea pentru a-și vrăji auditoriul.

În această cetate se întoarce Lied, un liandrin (o ființă asemănătoare oamenilor, dar care trăiește sute de ani) care a venit să-și demonstreze talentul de bard în cadrul carnavalului anual. Însă sub înfățișarea de cântăreț, Lied este și un hoț priceput, care deseori a profitat de talentul său de a vrăji masele pentru a le oferi complicilor săi ocazia să ușureze pungile celor prezenți. De data asta, vrea să facă o poznă mult mai mare și să-l adoarmă chiar pe rege.

Însă vraja care ar trebui să-i permită să adoarmă și să trezească pe oricine dorește funcționează doar pe jumătate, regele rămânând adormit. Și de parcă acest lucru n-ar fi de-ajuns ca să-i asigure o moarte rapidă, Lied descoperă că „gluma” sa este pârghia care declanșează o serie de comploturi care au ca scop deturnarea puterii Inimii de Gheață, artefactul care alimentează magia de care Nisal are nevoie pentru a rezista frigului.

Așa începe o poveste plină de creaturi desprinse din legende, urmăriri prin subteranele misterioase ale orașului, dar și despre prietenie și sacrificiu.

Părerea mea:
Încă de la primele rânduri, romanul m-a „prins” chiar prin felul cum e scris. Nu pare deloc primul volum al unui debutant, pentru că sună exact așa cum trebuie să sune o poveste high fantasy. Cuvintele sunt așezate exact așa cum trebuie, dialogurile sună natural, descrierile se împletesc frumos cu narațiunea, termenii lumii respective, fie ei clasici sau inventați, dau o notă aparte fără să încarce textul sau să îndepărteze cititorul. De fapt, întregul volum e ușor de citit. În plus, poemele incluse în poveste îi oferă acesteia o tușă suplimentară de veridicitate, iar legendele Nlithiei sunt pur și simplu minunate.

De fapt, întreaga lume în sine e la fel de frumos și de detaliat construită precum Cetatea Zăpezilor, captivând pe oricine îi trece pragul folosind romanul drept cale de acces. De la mâncărurile servite prin tavernele de la suprafață la ierarhia ființelor ascunse în subteran, de la banii oferiți în jurul vrăjilor croite la comandă până la compasiunea unui popor uitat, toate detaliile, dar și tușele largi conturează o lume nu numai credibilă, dar și frumoasă, pe care în vremuri mai puțin tulburi decât cele din roman, ai vrea s-o vizitezi.

Personajele, însă, n-au prea avut timp să se contureze la fel e clar, fiind mereu pe fugă. Desigur, despre Lied am aflat destule, dar restul prietenilor lui pălesc prin comparație, ceea ce, în cazul poveștii acesteia nu e un minus, pentru că nu era timpul sau locul potrivit pentru ca și despre trecutul lor să aflăm mai multe, dar dacă vor apărea și în volumele viitoare, mi-ar plăcea să știu mai multe despre Mira și Val. Totuși, citind Inima Dragonului, m-am îndrăgostit pe loc de Blu (Bristle), un pui de dragon pe care nu pot să mi-l imaginez decât cu ochii mari și adorabili ai animalelor din filmele Disney (un fel de Pascal din Tangled cu mai mulți solzi și cu aripi), deși poate deveni rapid un adversar redutabil. O să vă cucerească imediat și o să vă doriți și voi un astfel de partener de nădejde.

Am pomenit mai sus de faptul că personajele sunt veșnic pe fugă: așa e construită acțiunea, o luptă contra cronometru pentru supraviețuire, apoi pentru repararea stricăciunilor provocate din aroganță și neștiință. Totuși, scenele intense sunt bine dozate, având destule momente de respiro sau schimbări de cadre între ele, astfel încât să nu devină obositoare. În rest, povestea e construită pe modelul luptei dintre Bine și Rău. N-o să intru prea mult în detalii, ca să nu dau spoilere, dar sunt destule surprize și răsturnări de situație cât să te facă să dai pagină după pagină, deși sunt o idee cam multe... să le zicem reapariții neașteptate pentru gustul meu.

În concluzie, Inima Dragonului e un roman fantasy între paginile căruia veți descoperi o lume superbă, în care un personaj ce mi-a amintit pe alocuri de Dr. Who (pentru că are un trecut de care se rușinează, e impulsiv uneori, dar e mereu generos cu viețile celor din jur și luptă fără îndoială de partea Binelui) are parte de o aventură care merită transpusă într-o baladă la fel de frumoasă precum cele din vechime pe care le cântă el prin tavernele întâlnite în drumurile sale. De asemenea, e un prim volum extrem de promițător, care nu lasă urmă de îndoială în legătură cu faptul că ne dorim cu toții un volum doi în care să revenim pe tărâmurile Nlithiei.


Notă: Recenzia face parte din proiectul Blogosfera SF&F. În fiecare a doua miercuri a lunii, bloggerii care fac parte din proiect vor publica simultan părerile lor despre o carte din sfera SF&F semnată de un autor român. Așadar, dacă vreți să vedeți alte păreri despre Inima Dragonului, le găsiți pe blogurile:

   •  FanSF
   •  Catharsis Writing
   •  Cu mintea la... SF
   •  Everything and Anything
   •  Assasin CG
   •  Iulia Albota
   •  Nantan Lupan

Pentru 7 iunie, vom citi Tenebre. Cazul Laura de Daniel Timariu și, dacă tot a trecut jumătate de an de la începutul proiectului, vom mai citi și Epoca inocenței de Adrian Mihălțianu, recenziile urmând să apară pe data de 14 iunie. Dacă mai sunt bloggeri interesați să ni se alăture, avem un grup de facebook unde ne organizăm: Blogosfera SF&F.

Fragment: Visează androizii oi electrice?

În doar câteva ore începe East European Comic Con, ceea ce înseamnă că Romexpo se va transforma într-o lume plină de culoare și de oameni faini care vor petrece trei zile de poveste printre călători în timp, mutanți, elfi, Jedi, monștri, luptători neînfricați și creaturi nepământene. Printre standuri, o să descoperiți benzi desenate, cărți, figurine, dar și cărțile care au stat deseori la baza serialelor sau filmelor pe care le iubim.

Printre ele, se numără și standul editurii Nemira, care vă așteaptă cu o nouă ediție a romanului Visează androizii oi electrice, care a stat la baza filmului Blade Runner, a cărui continuare, Blade Runner 2049, se va lansa în cinematografe în această toamnă. Mai jos găsiți un fragment de roman, ca să vă convingeți că volumul lui Phillip K. Dick nu poate lipsi din biblioteca unui geek.

Un impuls electric, scurt şi rapid, generat de alarma automată a orgii de senzaţii, amplasate lângă pat, îl deşteptă din somn pe Rick Deckard. Surprins – întotdeauna îl surprindea trezirea pe neaşteptate –, se dădu jos din aşternut şi se întinse să-şi dezmorţească mădularele, îmbrăcat aşa cum era, în pijamaua lui multicoloră. Din patul alăturat, Iran, nevastă-sa, deschise nişte ochi cenuşii şi trişti, clipi, apoi mormăi ceva şi-i închise la loc.

– Ţi-ai potrivit orga la o intensitate prea mică, îi spuse bărbatul. Am să ţi-o reglez eu, ai să te trezeşti şi…

– Ia mâna de pe comenzi! Vocea ei aducea cu un şuierat plin de obidă. Nu vreau să fiu trezită!

Aşezându-se pe pat, alături de Iran, Rick îi explică pe ton domol:

– Dacă-ţi vei regla impulsul la o intensitate suficient de ridicată, atunci ai să fii mulţumită că te trezeşti; asta-i toată chestiunea. O bătu uşurel pe umărul gol, lipsit de culoare.

– Saltă-ţi labele de poliţai de pe mine! se răsti Iran.

– Nu sunt poliţai! Rick simţea crescând în el iritarea, deşi nu formase nicio comandă în acest sens.

– Eşti mai rău de-atât, rosti nevastă-sa, continuând să ţină ochii închişi. Eşti un asasin plătit de poliţişti!

– N-am ucis în viaţa mea o făptură omenească! Iritarea i se accentuase acum, devenind ostilitate făţişă.

– Cu excepţia nenorociţilor ălora de androizi! îl persiflă Iran.

– Observ, în schimb, că tu n-ai avut nicio ezitare să cheltuieşti pe tot soiul de fleacuri de moment banii primiţi drept recompensă! Se ridică în picioare şi, cu paşi mari, se îndreptă spre consola orgii de senzaţii, continuând: Asta în loc să facem economii, să putem cumpăra şi noi o oaie adevărată, cu care să înlocuim imitaţia electrică de pe acoperiş… un animal fals, pentru care am dat întregul meu câştig obţinut prin trudă de-a lungul anilor!

Ezită între a forma pe consolă denumirea unui inhibitor talamic (destinat să-i suprime mânia) sau, dimpotrivă, pe aceea a unui stimulator de acelaşi fel (ce l-ar fi înfuriat îndestul încât să iasă învingător din discuţie).

– Dacă formezi codul pentru o iritare crescută, spuse Iran, cu ochii deschişi şi atenţia la pândă, atunci am să fac şi eu ca tine. Am să dau aparatul la maximum şi să vezi bătaie! Certurile de până acuma au fost o nimica toată… Pune-mă, numai, la încercare şi-o să te convingi!

Dintr-un salt fu lângă consola propriei sale orgi de senzaţii unde rămase în picioare, uitându-se la el şi aşteptând. Bărbatul oftă, învins de ameninţare.

– Voi forma starea prevăzută în programul de astăzi. Examinându- şi agenda pentru ziua de 3 ianuarie 1992, văzu că-i era necesară o atitudine de profesionist în afaceri. Dacă am să procedez conform programului, întrebă el, precaut, ai să faci şi tu la fel?

Rămase în aşteptare, suficient de isteţ ca să nu se oblige la nimic până când nevastă-sa nu-şi dădea, la rândul ei, acordul.

– Trăirile mele de azi cuprind o stare depresivă, combinată cu un complex de vinovăţie, pe durata a şase ore, zise Iran.

– Poftim?! Cum aşa? Opţiunea ei dădea peste cap întreaga menire a orgii de senzaţii. Nici n-am ştiut că poţi forma una ca asta! rosti, sumbru.

– Şedeam aici într-o după-amiază, începu Iran să povestească, şi ca de obicei mă uitam la televizor, la Matahala Prietenoasă şi Prietenii ei Prietenoşi. Tocmai povesteau ceva despre un număr colosal, nou-nouţ, pe care urmează să-l înceapă curând, când deodată a apărut iar reclama aia îangrozitoare, pe care-o urăsc atât de mult; ştii care, cea pentru Suspensoarele de Plumb Mountibank… Aşa că pentru câteva clipe am închis sonorul. Şi-atunci, am auzit clădirea. Clădirea asta… Am auzit…

Se întrerupse, gesticulând.

– …apartamentele goale, completă Rick. Uneori, noaptea, când ar fi trebuit să doarmă, le auzea şi el. Şi totuşi, în acele vremuri, un edificiu pe jumătate ocupat avea o poziţie privilegiată în schema densităţii populaţiei; în zonele unde înainte de război se aflaseră suburbiile puteai găsi o mulţime de construcţii nelocuite. Cel puţin aşa auzise… iar pentru el, ştirea rămăsese un simplu zvon; ca majoritatea oamenilor, de altfel, nu se îngrijise s-o verifice direct.

– În momentul acela, îşi continuă Iran relatarea, abia formasem starea 382. Cu toate că, pe cale raţională, realizam pustiul ce mă înconjura, de simţit, nu-l simţeam. Prima reacţie pe care am avut-o a fost una de recunoştinţă pentru faptul că ne putem permite o orgă de senzaţii, marca Penfield. După aceea, însă, am realizat cât de nesănătoasă era lipsa de reacţie în faţa absenţei vieţii, nu numai în această clădire, ci pretutindeni în altă parte, pricepi? Nu, nu cred că pricepi… Situaţia amintită este considerată de obicei drept un semn de boală psihică, i s-a spus „absenţa afectului adecvat“. Drept urmare, am închis televizorul, m-am aşezat în faţa orgii şi-am început să caut. Am găsit, în final, o combinaţie pentru disperare.

Chipul negricios, cu trăsături obraznice, al femeii, oglindea satisfacţia, ca şi cum ar fi obţinut un bun de preţ:

– Mi-am programat-o, aşadar, în schema personală de trăiri, de două ori pe lună; mă gândesc că e un interval rezonabil ca să resimt lipsa de speranţă în general, dar mai ales pe aceea legată de rămânerea noastră pe Pământ, după ce toţi tipii cât de cât deştepţi au emigrat, nu crezi?

– Dar dintr-o asemenea stare, protestă Rick, se iese foarte greu. Disperarea cu privire la întreaga realitate se perpetuează de la sine.

– Programez o decuplare automată după trei ore, rosti mieroasă nevastă-sa. Starea 481. Conştientizarea variatelor posibilităţi pe care ţi le oferă viitorul. Speranţa reînnoită că…

– Ştiu şi eu starea 481, o întrerupse el. Formase de nenumărate ori combinaţia respectivă, considerând-o drept una de bază. Ascultă, îi spuse, aşezându-se şi trăgând-o de mână, lângă el, pe pat, chiar şi cu întrerupere automată este periculos să experimentezi un proces depresiv, indiferent de natura lui. Uită de programul ăsta şi eu am să fac la fel cu al meu. Mai bine formăm amândoi starea 104. După aceea tu n-ai decât să ţi-o păstrezi, iar eu mă voi reprograma pentru atitudinea cerută de obicei în afaceri. În felul ăsta o să doresc să trag o fugă pe acoperiş, să văd ce mai face oaia, apoi să mă duc la slujbă; între timp aş fi sigur că nu stai aici cuprinsă de melancolie la absenţa televizorului.

Dădu drumul degetelor ei lungi şi subţiri, traversă apartamentul spaţios, până în sufrageria care mai păstra încă mirosul slab al ţigărilor din ziua precedentă şi deschise aparatul TV.

Din dormitor, vocea lui Iran îl urmă:

– Închide-l! Nu pot să-i sufăr imaginile înainte de micul dejun!

– Formează 888, spuse Rick, aşteptând să se încălzească circuitele. Dorinţa de a urmări programele de televiziune, indiferent de conţinut!

– În clipa asta nu simt nevoia să formez nimic.

– Bine, atunci formează 3.

– Dar ţi-am mai spus, nu pot să formez o comandă care-mi stimulează cortexul tocmai spre a forma! Dacă nu vreau să formez, atunci cu atât mai mult nu vreau să formez asta, căci atunci aş vrea să formez, şi a vrea să formez este pentru mine lucrul cel mai străin cu putinţă în clipa de faţă! Tot ce-mi doresc e să stau întinsă pe pat şi să mă uit în tavan.

Glasul îi deveni ascuţit, cu nuanţe de deprimare, în vreme ce sufletul îi îngheţă şi ea încetă să se mai mişte, ca şi cum o greutate imensă, instinctivă şi omniprezentă, semn al unei inerţii aproape absolute, o luase în stăpânire.

Bărbatul învârti butonul de sunet al televizorului şi vocea tunătoare a Matahalei Prietenoase umplu încăperea:

– …hei, hei, oameni buni, e timpul să vă prezentăm prognoza vremii pentru ziua de astăzi. Satelitul Mangusta transmite că precipitaţiile radioactive vor fi mai pronunţate în special către ora prânzului, după care vor slăbi în intensitate, aşa încât aceia dintre voi, oameni buni, care se vor aventura în exterior…

Apărută pe neaşteptate lângă el, cu lunga-i cămaşă de noapte răsucită precum o funie, Iran închise televizorul.

– Foarte bine, renunţ! Am să formez combinaţia pe care-o vrei. Am să formez orice
combinaţie – minunata exaltare sexuală sau… Mă simt atât de rău, încât aş îndura chiar şi-aşa ceva. La dracu’! Cu ce schimbă asta lucrurile?

– Am să formez atunci eu, pentru amândoi – spuse Rick şi o conduse înapoi în dormitor. Acolo acţionă pentru ea starea 594: recunoaşterea de bunăvoie a înţelepciunii superioare a bărbatului, indiferent de domeniu. Iar pe propria lui consolă tastă combinaţia pentru o atitudine nouă, plină de creativitate, faţă de slujba pe care-o îndeplinea. Deşi nu prea era nevoie: Şi fără o orgă de senzaţii marca Penfield, această atitudine constituia modul său obişnuit de a aborda lucrurile.

Evenimente: Întâlnirile B3 #4

A trecut mai mult de o săptămână de la întâlnirea din aprilie a bloggerilor de carte, dar pentru mine a fost o săptămâna haotică, în care n-am reușit să găsesc răgazul necesar să pun pe hârtia virtuală o serie de păreri și concluzii despre eveniment. Care a fost unul de care sunt mândră! De data asta, l-am avut alături de noi pe Șerban Andrei Mazilu, scriitor și co-proprietar Crux Publishing, așa că întâlnirea noastră a fost un fel de interviu cu vreo 13 reporteri și un singur invitat :)) O să menționez rapid bloggerii care au participat, cărora le mulțumesc că au venit: Max, Alex, Iulia, Ștefan, Maria (Beauty Blogger), Leontina, Catrina, Cătălin și Mihaela.


Alături de ei, am discutat despre cărțile lui Andrei (Anotimpul Pumnalelor, Jocul Necromanților și seria Crux), moment în care am aflat că romanul Crux va fi republicat pe piața din România, dar tot în limba engleză. Decizia vine în urma regretelor pe care Andrei le are în legătură cu modul în care editura străină i-a tratat cartea, care n-a beneficiat de niciun fel de editare sau corectură. Eu sunt foarte curioasă cum va fi primit un volum în engleză pe piața de la noi, dar sunt și mai nerăbdătoare să-l citesc, pentru că pe lângă recenziile entuziaste ale Leontinei, toată discuția despre lumea cărții m-a făcut curioasă.

Primele întrebări din public au fost legate de modul de a scrie. Andrei e genul de autor care nu are un plan bine pus la punct înainte să se apuce efectiv de a scrie un roman. Are o idee despre cum se va desfășura acțiunea până pe la jumătatea poveștii, timp suficient pentru ca personajele să înceapă să evolueze până la punctul la care au propria personalitate bine definită și atunci, în funcție de asta, povestea continuă natural și apare și ideea finalului. De asemenea, îl ajută faptul că are oameni care să-i mai atragă atenția asupra unor aspecte care ar trebui schimbate pe parcursul procesului de creație, deși uneori îl încurcă, atunci când se simte inspirat. Tocmai de aceea, în general scrie pe vapor în timpul voiajelor sale.

Am mai discutat și despre diferența dintre om și autor, și despre cum uneori îți place un om și atunci îți dorești să-i citești romanele, dar și cum uneori poți trage concluzia că nu-ți place o persoană, așa că refuzi să-l citești, ceea ce nu e tocmai corect. Sunt exemple celebre în literatura internațională despre oameni cu păreri deloc populare, dar care au scris lucruri foarte îndrăgite. Și sunt situații în care ai descoperit mai întâi volumul cuiva care te cucerește prin scris, iar apoi persoana te dezamăgește. Tocmai de aceea, eu personal caut să citesc ceea ce scriu oameni pe care îi cunosc, indiferent dacă îmi plac sau nu, tocmai pentru că sunt curioasă cât de mult se potrivește persoana-autor cu personalitatea sa de toate zilele. Și mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu surprinsă (așa că vă recomand cărțile lui Andrei, indiferent dacă vă e simpatic sau nu).

De asemenea, am aflat câteva idei despre următorul său proiect, o poveste cu o atmosferă asemănătoare celei din Londra lui Jack the Reaper, plasată într-o societate care nu crede în niciun fel de zei. Protagoniștii vor fi un jurnalist și un demon care a venit în această lume tocmai pentru a trăi liniștit. Cei doi vor deveni un fel de Sherlock și dr. Watson, investigând mai multe cazuri pe parcursul volumului. De asemenea, există șansa ca seria Cronici din Voss să nu fie numai o trilogie, ci mai mult de trei volume, dar rămâne de văzut, pentru că idei sunt din plin, dar timpul necesar pentru a le pune pe hârtie nu e la fel de generos.

Oricum, în toate lucrările lui Andrei vom avem parte de personaje supranaturale care vor fi portretizate așa cum merită. Nu vom avea vampiri sclipicioși sau diverse creaturi care nu-și vor atinge potențialul, ci fiecare abilitate a unui personaj va fi folosită așa cum trebuie tocmai pentru că deseori, modul cum au fost folosite diverse rase nu l-a mulțumit, așa că a încercat să le portretizeze așa cum merită. De asemenea, în cărțile lui se simte și faptul că jocurile video i-au influențat stilul, mai ales că e un gamer pasionat încă din copilărie.

Tot vorbind despre scris, am aflat și că părerile și recenziile cititorilor sunt foarte importante pentru un autor chiar dacă sunt negative, pentru că observațiile, inclusiv cele nu foarte bine argumentate, sunt luate în seamă la cărțile viitoare. Așadar, dacă aveți ceva de spus, nu vă sfiiți să fiți sinceri, e cea mai importantă calitate a unui blogger de carte. Totuși, e la fel de important și procesul invers: chiar dacă vi se pare că un autor/editor sau chiar un alt blogger vă critică articolele pe nedrept, încercați să priviți dincolo de sentimente și să luați în seamă observațiile lor. Dacă vi se pare că ar avea dreptate, încercați să le aplicați sfaturile, chiar dacă în comentariile articolelor voastre toți cititorii vă laudă. Nu întotdeauna un cititor este și o persoană care înțelege cum ar trebui să arate o recenzie bună și deseori, nu toți cititorii pot diferenția între un articol reușit și unul mai slab calitativ. Ascultând sfaturile primite de la oameni avizați puteți crește, v-o zice o persoană care acum 5 ani publica doar comunicate de presă cu copy-paste, dar care acum scrie articole care au impact în comunitate (nu că n-ar mai fi și pentru mine loc de muuuult mai bine).

Am discutat destul de mult despre cum sunt văzuți bloggeri de carte de către scriitorii și editorii români și sunt câteva lucruri pe care cred că ar fi important să le știm cu toții:
1. Nu scrie un doar rezumat al cărții. E nevoie și de părerea ta, nu doar de o relatare a ceea ce s-a întâmplat în roman. La fel cum nu e în regulă nici să umpli un articol de citate și, per total, conținutul scris de tine să fie mai scurt decât fragmentele din volum la un loc.
2. Nu dezvălui totul. Dacă tu povestești tot romanul, de ce ar mai cumpăra cineva cartea? Mai ales că majoritatea oamenilor detestă spoilerele, haide să nu divulgăm nici noi surprizele unui roman.
3. Scrie pentru publicul tău. Dacă majoritatea cititorilor tăi sunt pasionați de romane de dragoste, nu-ți concentra recenzia pe luptele sângeroase din cartea despre care vorbești, altfel vei primi doar comentarii asemănătoare cu: „Sună bine, dar nu pare genul meu”.
4. Informează-te înainte să scrii. Sau scrie cu atenție. Dacă în carte apar pitici, nu le spune gnomi, există diferențe. Cum există și între o inteligență artificială și un robot, o navă spațială și un ozn, un cyborg și un android și așa mai departe. Așa că ori citești puțin despre formele de viață pe care nu le cunoști, ori ai grijă să folosești aceiași termeni din carte. Vor face diferența dintre un amator care a scris doar ca să fie și un blogger profi, cu care se pot face colaborări și parteneriate.
5. Nu-ți fie teamă să scrii o recenzie negativă. Încearcă să fii sincer (nu obiectiv, nu există obiectivitate cu adevărat atunci când este vorba despre cărți) și să explici de ce nu ți-a plăcut cartea. Atenție! Nu te lega de autor, atunci nu mai e o recenzie, ci un atac la persoană. Orice editură care caută parteneri preferă oameni sinceri, nu persoane care scriu de bine despre orice, mai ales când se simte că o recenzie pozitivă e „chinuită”. Așa că nu-ți fie teamă că vei pierde o colaborare pentru că ai scris o recenzie negativă. Ai șanse mai mari să pierzi colaborarea dacă vinzi cartea după ce ai primit-o gratuit. Nu toți sunt deranjați de asta, dar n-ar fi mai corect s-o oferi în cadrul unui concurs, dacă n-o mai vrei în bibliotecă?

În concluzie, a fost o întâlnire din care sper că fiecare dintre cei prezenți a obținut câteva informații și sfaturi utile, dar și mai multe detalii despre Andrei și munca lui. Din punctul meu de vedere, a fost o întâlnire inedită, mi se pare că proiectul Book Bloggers of Bucharest a crescut mai repede decât mă așteptam. Eu îl pornisem mai mult ca pe un fel de „hai să vedem ce iese” și rezultatul e că s-a format deja nucleul unui comunități și cred că nu sunt singura care observă asta. Tocmai de aceea, întâlnirea viitoare vom fi doar noi, bloggerii, ca să vedem ce ne dorim de la acest proiect și cum îl vom aborda mai departe. Până atunci, vă mulțumesc tuturor pentru prezență și pentru întrebările faine, îi mulțumesc lui Andrei pentru că mi-a acceptat invitația și, desigur, mii de mulțumiri Mirunei & oamenilor de la Epic Bar pentru că ne găzduiesc lună de lună. Ne vedem în mai!

Notă: dacă vreți să vă alăturați găștii noastre, avem un grup pe facebook unde ne organizăm și unde orice blogger de carte e binevenit.