Blog   |  Despre   |  Recenzii   |  Book Bloggers of Bucharest                        
Anunț!
Începând din data de 27 iulie 2017, blogul s-a mutat la adresa jurnalul-unei-cititoare.ro. Aceasta este o versiune statică a lui de până la acea dată.

Vei fi redirecționat automat spre noul website în 15 secunde. (sau apasă aici)
Acolo, vei putea folosi funcția de căutare de pe bara din dreapta pentru a găsi articolele mai vechi.

miercuri, 27 iulie 2016

Jurnal: Al treilea e cu noroc

Al treilea an al blogului, adică. A fost un an incredibl, frustrant pe alocuri, ciudat uneori, cu câteva momente absolut minunate, ultimele datorate numai şi numai vouă.

A fost un an în care am scris puțin, rar şi haotic, un an în care am scris câteva articole atât de proaste încât nu numai că nu le-am publicat, dar am crezut că mi-am ieşit prea tare din mână (ocazie cu care le mulțumesc cititorilor mei beta pentru ajutor, sfaturi, încurajări şi corecturi. Ar fi multe „ascoieri” „suprinzătoare” pe blog dacă ei nu existau).

Însă vreau să mă concentrez pe părțile pozitive ale ultimelor 366 de zile (a fost an bisect). Au fost aşa multe momentele în care credeam că n-o să mă mai citească nimeni pentru că scriu aşa rar încât articolele mele se vor pierde în marea de bloguri care scriu mult şi des, însă voi ați fost mereu aici, umplându-mi statisticile de vizualizări, comentând pe blog sau dând like şi share pe facebook. Şi pentru asta n-o să vă pot mulțumi niciodată îndeajuns!

Apropo de facebook, nu de mult am trecut de pragul de 2000 de like-uri. Încă nu-mi vine să cred că peste 2000 de oameni au apăsat un butonaş albastru pentru că le-a plăcut ce au găsit în micul meu colțişor de internet. Vă mulțumesc din suflet!


Iar am dat-o în mulțumiri de discurs de Oscar, dar adevărul e că fără cititori, blogul acesta ar fi degeaba. Şi fără blog.... nu ştiu, chiar nu vreau să mă gândesc. Poate că l-am neglijat mai mult ca oricând, dar nu m-am gândit nicio clipă să renunț. E o parte importantă din mine, „blogger” e unul din cuvintele pe care le folosesc mereu ca să mă descriu, alături de „cititoare”, desigur. Aşa că o să mai dau din taste mult şi bine de-acum înainte!

Şi pentru că la aniversarea cuiva, prietenii primesc prăjituri sau tort, aş vrea să vă ofer tuturor ceva bun, însă dulciurile n-ar fi o idee prea bună în mijlocul verii... însă vă pot oferi cărți, aşa că voi lansa un concurs in câteva ore. Stați cu ochii pe pagina de facebook a blogului şi... la mulți ani colțişorului meu de Internet :)

luni, 25 iulie 2016

Recenzie: Fata cu toate darurile

Povestea:
Melanie e o puștoaică de 10 ani cu un IQ de geniu, care merge zi de zi la ore alături de alți copii și o adoră pe domnișoara Justineau, una dintre profesoarele ei. Însă sala lor de clasă se află adânc sub pământ, într-o bază militară, deoarece lumea a fost distrusă cu douăzeci de ani în urmă, atunci când o infecție a degenerat şi a transformat majoritatea oamenilor în flămânzi.

Flămânzii sunt persoane asupra cărora o ciupercă-parazit a preluat controlul, ştergând complet personalitatea lor şi lasând în loc un automat care vrea un singur lucru: carne, mai ales dacă e de om. Ciuperca se răspândeşte prin salivă sau sânge, aşa că toți cei muşcați devin rapid flămânzi.

Iar Melanie şi ceilalți copii sunt şi ei infectați, numai că şi-au păstrat cumva capacitatea de a gândi liber, aşa că sunt cu toții subiecții unui experiment, speranța doamnei doctor Caldwell fiind aceea că studiul copiilor va duce la găsirea unui antidot.

Părerea mea:
Astăzi are loc a 41-a ediție a Clubului de Lectură Nemira, însă eu nu voi putea ajunge, iar cartea aleasă e absolut minunată, așa că m-am hotărât că aș putea să scriu tot ce aș fi spus azi la întâlnirea noastră. Și aș începe cu cât de neașteptat de mult mi-a plăcut Fata cu toate darurile.

Nu sunt un fan al zombilor. Am evitat mereu să mă uit la filme sau să citesc cărți cu și despre ei, deși mai am vreo două romane cu morți vii prin casă, romane care au fost destul de aclamate. Dar conceptul în sine mi se pare... ieftin. Apocalipsa zombie e ceva ce nu m-a convins niciodată, am considerat-o un americănsim mult prea folosit care pur și simplu nu m-a interesat. Apoi am citit cartea asta care mi-a demontat toate prejudecățile.

În primul rând, acesta este un roman SF în adevăratul sens al „S”-ului. Mereu am avut o problemă cu plauzibilitatea zombilor. Cum ar putea exista o substanță/virus/infecție/whatever care să transforme o persoană într-un mort-viu care vrea creier/carne de om? Care ar fi logica? Ei bine, am găsit logica în acest roman, deoarece ciuperca responsabilă pentru Colaps este cât se poate de bine explicată de la un capăt la celălalt al cărții.

Apoi, romanul este cât se poate de emoționant şi de profund, atacând probleme serioase ale omenirii, criticând-o pe alocuri, e o carte care îți dă deseori de gândit și ridică o problemă de etică și morală cam la fiecare pagină. Ceea ce a contrazis serios prejudecata mea cum că zombi sunt un artificiu simpluț, scos din sacul cu monștri numai pentru că vampirii și vârcolacii deja au fost „fumați”.

Melanie e un copil. Și, în același timp, nu e. Uneori se comportă ca un adult. Uneori se comportă ca un flămând. Și, desigur, uneori e doar un copil singur și speriat care caută o urmă de afecțiune. Iar alteori, schimbă lumea din temelii, fie că e vorba despre persoanele din jurul ei sau despre omenire așa cum o știm. Nici acum nu știu dacă mi-e milă sau teamă de ea pentru că întotdeauna e o provocare să te gândești la ea din altă perspectivă decât a ei, mai ales că personajele din jurul ei au fiecare câte o poveste complicată care implică flămânzii sau copiii în general, aşa că fiecare se raportează altfel la ea, multitudinea de perspective fiind fascinantă.

Apropo de personaje secundare, acestea sunt atât de bine conturate, motivele și comportamentele lor sunt atât de clare, însă reușesc să fie în același timp suprinzătoare, să înșele aparențele... sunt minunat construite! Cea mai mare supriză a fost, pentru mine, doamna doctor Caldwell, care mi-a schimbat din temelii părerea despre ea pe parcurs. Debutează ca un fel de robot, opusul complet al flămânzilor, e rece, calculată, are un singur scop și nimic altceva nu contează. Pe parcurs, însă, devine mai mult decât un om de știință care vrea să înțeleagă faptele, totul devine personal și, în ciuda măștii ei de gheață, e totuși umană, are sentimente cu care chiar am putut să empatizez (deși n-aș fi putut niciodată să fac ceea ce a făcut ea, nici măcar la final). Până la urmă, și ea tot în tabăra oamenilor este, chiar dacă nu are strop de empatie...

Acțiunea e și ea bine dozată, cu întorsături de situație nu neapărat neașteptate, cât mai ales pline de adrenalină, chiar și pentru cititor. Mi s-a părut de câteva ori că nu pot citi suficient de repede, voiam doar să aflu ce se întâmplă mai departe, cine reușește să scape și mai ales cum... Multe situații imposibile, unele înfricoșătoare de-a dreptul, destule secvențe profund vizuale, suficient cât să te facă să nu-ți dorești niciodată să trăiești într-o asemenea lume. Iar finalul... încă nu sunt sigură ce cred în privința lui... pe de-o parte, e logic, pe de alta... o să vă dea fiori reci pe spate, mai ales că principalul factor declanșator este un copil...

Ce nu mi-a plăcut e un mic element care nu ține neapărat de construcția romanului, ci despre poveste în sine: finalurile poveștilor personajelor secundare sunt incredibil de triste și deși unele erau inevitabile, momentele de suspans sunt prelungite suficient de mult cât să-ți vină să vrei să faci ceva ca să schimbi rezultatul... mi-a părut extrem de rău de toată lumea, mi s-a părut crud și nedrept ceea ce au pățit...

Însă mi-a plăcut enorm Fata cu toate darurile, o recomand tuturor celor care vor să citească un roman surprinzător, cu o post-apocalipsă infricoșătoare, dar și surprinzătoare, cu o serie de personaje bine construite și cu o protagonistă mai mult decât memorabilă. Ah, și îl recomand și celor care au prejudecăți față de romanele cu zombie, mai ales pentru că aici, nu flămânzii sunt cei disperați după creiere ;)

sâmbătă, 23 iulie 2016

Leapșa: Book Blogger Tag

În ultimele luni, am tot primit lepșe de la mulți bloggeri cărora le mulțumesc acum pentru pasarea unor întrebări faine la care, din varii motive, n-am mai apucat să răspund vreodată. Totuși, am primit ieri o provocare drăguță de la Leontina și pentru că e vară, e cald și am câteva ore libere, m-am gândit că e momentul perfect să mai aflați niște lucruri despre persoana din spatele tastelor :)

1. Top trei lucruri pe care nu le suporți la o carte.
Peeeee locul trei ar fi personajele instabile psihic, (nu la modul intenționat, am citit Fată înecându-se și mi-a plăcut enorm, iar protagonista este o persoană schizofrenică), cele care pe o pagină sunt într-un fel și pe următoarea altfel, fără vreun motiv logic care le-ar determina să-și schimbe comportamentul. Număruuuuul doi sunt triunghiurile amoroase, de care, din fericire, n-am mai avut parte în ultimele lecturi (deși în Regina roșie am dat peste un pătrat amoros, care m-a distrat foarte mult). Șiiiii... *suspans*... *tobe*... pe locul întâi se numără poveștile de dragoste gratuite, cele care apar din senin doar ca să dea bine la poveste sau să bifeze vreun criteriu, cele insuficient dezvoltate, dar despre care personajele jură că sunt bazate pe sentimente profunde. Recomand autorilor să vadă Frozen, mai exact povestea dintre Anna și Hans. Aceea, dragii moșului, este o lecție de „așa nu”.

2. Descrie locul tău perfect pentru citit.
Întisă pe canapea, în liniște, cu încă o persoană alături de mine, care să citească (sau să facă orice altceva care nu presupune zgomot). Aleg canapeaua și nu patul pentru că permite mai multe poziții de citit, pe când în pat, opțiunile se epuizează mai repede:

     
Sursă foto: reddit.com și tumblr.com

3. Trei confesiuni legate de cărți.
• Mi-e destul de greu să las cărți neterminate, am doar două în acest moment și pe una dintre ele vreau foarte mult s-o reiau, acum că am mai crescut. Tocmai de aceea mi-e greu să ies din zona de confort a anumitor genuri de literatură, pentru că dacă încep o carte și nu-mi place, o să staaaaau și o să citesc la ea săptămâni întregi, când și așa am început să citesc mult mai puțin și am un teanc imens de cărți necitite care mă așteaptă.
• Sunt o snoabă literară când vine vorba de romane YA, mai ales dacă sunt trilogii. În majoritatea cazurilor, plec de la premiza că vor fi proaste și sunt suprinsă când nu sunt, așa că deseori le scriu recenzii „mai pozitive” decât ar merita, dacă aș fi obiectivă. Din fericire, e un blog, nu o revistă și eu sunt un viitor inginer, nu critic, deci nu se așteaptă nimeni de la mine să nu fiu un monstru de subiectivitate. Mwahaha!
• În 90% din cazuri, nu pot să particip la o lansare de carte și să plec de acolo fără să iau volumul respectiv cu mine, mai ales dacă la lansare a fost prezent și autorul. Tocmai de aceea eu și portofelul meu nu avem o relație prea bună când e vorba de mers la evenimente cu cărți.


Sursă foto: Aventurile lui Sărăcel

4. Când ai plâns ultima dată în cursul lecturării unei cărți?
Înainte să răspund, ar trebui să știți că sunt o tipă ușor impresionabilă de felul meu, așa că nu-ți trebuie multă emoție ca să mă faci să plâng. Ultima dată am plâns citind Magonia, la pasajele de după ce moare protagonista (nu, nu e spoiler, e menționat în descrierea cărții și oricum se întâmplă în primele capitole).

5. Câte cărți se află în acest moment pe noptiera ta?
N-am o noptieră și chiar dacă aș avea, aș ține o singură carte pe ea, cea pe care o citesc. Dacă întrebarea se referea la câte cărți necitite am, răspunsul e „prea multe”. Mereu sunt prea multe și devine din ce în ce mai greu să aleg ce să citesc mai departe.

6. Care este gustarea ta preferată în timp ce citești?
Niciuna! Nu mănânc în timp ce citesc (și nici invers), mi-e teamă să nu pătez cărțile, plus că nu mă pot concentra la a băga mâncarea în gură când încerc să nu-mi iau ochii de la ce citesc.

7. Numește trei cărți pe care le-ai recomanda tuturor.
Sfârșitul copilăriei de Arthur C. Clarke, Acluofobia de A.R. Deleanu și „Depinde”. Ultima nu e o carte, dar cred că în funcție de persoană, pot face o recomandare care să-i placă mai mult decât o recomandare generică. Totuși, am enumerat două cărți: prima o recomand mereu celor care vor să se apuce de SF (și celor care nu vor, dar mă întreabă pe mine ce le recomand), iar a doua e ceva atât de fucked up încât n-are cum să nu te impresioneze profund și, până la urmă, și dacă te frustrează, tot ți-a provocat un sentiment, ceea ce alte cărți nu știu să facă. De asemenea, îmi place s-o recomand persoanelor apropiate pentru că e o carte care scoate la iveală atâtea chestii din tine, încât în funcție de reacțiile celor care o citesc, ajungi să afli mult mai multe lucruri pe care nu le știai despre ei.

8. Arată-ne o poză cu raftul tău favorit din biblioteca ta.
Nu sunt acasă momentan și oricum biblioteca mea înseamnă doar niște teancuri enorme cu cărți, pentru că viitoarea mea cameră e în renovare (ca să o umplu de bilioteci și să am și eu un loc suficient de mare unde să-mi aranjez cărțile, apoi să mă laud cu biblioteca mea pe tot Internetul).

9. Scrie în trei cuvinte ce înseamnă cărțile pentru tine.
Evadare. Libertate. Viață.

Bine, nu mă pot abține, am nevoie de mai mult de 3 cuvinte pentru răspunsul ăsta pentru că vreau să explic puțin ultima alegere: mă refer la faptul că prin lectură, ajungi să trăiești mai multe vieți, să experimentezi mult mai multe senzații și emoții pe care altfel nu le-ai simți vreodată și ajungi să înțelegi și să apreciezi mai mult viața pe care o trăiești, dar și lumea din jur.

10. Care este cel mai mare secret de cititor al tău?
Dacă l-aș spune, n-ar mai fi secret, nu? (a se citi: habar n-am, nu cred că am așa ceva, sunt un blogger de carte, nu cred că e vreun aspect privitor la lectură pe care să nu-l fi menționat public pe-aici).

Pasez leapșa mai departe oricui o vrea, dar nominalizez și câțiva bloggeri: Veronica, Pufuleț, Răzvan, Andreea, Sara și Diana. În plus, adaug eu o întrebare, că tot e o leapșă dedicată book bloggerilor: nu vi se pare că jocurile astea sunt ca aproape ca și cum ne-am lua interviuri singuri? :))

joi, 14 iulie 2016

La o cafea, o carte bună și... un unicorn roz

Sâmbăta trecută am paticipat la a 3-a întâlnire organizată de editura Tritonic în grădina celor de la The Coffee Factory. Totuși, scriu la atâtea zile după eveniment pentru că acesta a fost foarte diferit de lansările cu care eram obișnuită și am încercat să-mi iau răgazul necesar ca să înțeleg ceva din ceea ce s-a întâmplat.

Pe scurt, la ora 17:03, atunci când am ajuns eu (a doua oară în acea zi, pentru că inițial am ajuns pe la 11, când știam eu că ar trebui să aibă loc lansările... ca să descopăr grădina goală și să învăț să verific și orele evenimentelor, nu doar ziua și locul...), grădina era plină cu oameni. Și nu plină, la modul că nu mai erau locuri, ci efectiv era o mulțime incredibilă de oameni. Lansarea trebuia să înceapă la 17:00. Mulțimea era acolo de mult mai devreme, conform celor ajunși acolo înaintea mea. Și deja nu se mai stătea la coadă la cărți, pentru că tirajul fusese epuizat. Se stătea la coadă pentru a fi trecut pe o listă de așteptare. Pentru cei care n-au fost niciodată la o lansare de carte în România, așa ceva nu se întâmplă. E un unicorn. Și s-a întâmplat la lansarea unui autor român de SF&F aflat la debut. Unicorn roz. Uitați-vă bine la poza asta. Așa ceva nu se întâmplă.


Click pe fotografie pentru a o mări

Și totuși s-a întâmplat. Evenimentul cuprindea 3 lansări și o prezentare de carte. Însă mulțimea de mai sus venise acolo pentru un singur titlu: Obsesie, primul volum al seriei Iubiri periculoase, de Georgiana Sandu. Deși se află la debut, e vorba doar de debutul pe hârtie, pentru că povestea ei a apărut pe wattpad (desigur, varianta publicată este una îmbunătățită, revizuită și adăugită, cu scene care vor schimba povestea, după cum spune autoarea), unde avea deja 5,7 milioane de citiri.

Pe scurt, wattpad e ca un fel de twitter + blog, mai mult sau mai puțin. Practic, în loc de cele 140 de caractere de pe twitter, aici o postare este un capitol dintr-o poveste. Am comparat platforma oarecum cu un blog pentru că poți scrie orice îți poftește inima, iar lumea poate comenta, exact ca pe blog. Cât despre asemănarea cu twitter, dacă îți place vreun autor, îl poți urmări, ca să fii mereu la curent cu cele mai noi capitole.

Revenind la eveniment, cei câțiva oameni care participăm frecvent la lansări ne-am strâns deoparte, încercând să înțelegem ce se întâmplă, ce anume a adus sute de oameni, unii dintre ei venind din alte orașe, la o lansare. Bine, nu tocmai o lansare, pentru că autoarea n-a apucat să spună nimic la început, iar la final, după cele peste 2 ore de autografe, majoritatea fanilor plecase. Însă oamenii fuseseră acolo, marea de tinere (și câțiva tineri) existase, se manifestate... și chiar și acum, nimeni n-ar ști să spună de ce. Am încercat să avansăm întrebări și teorii... O fi fost cartea? O fi fost autoarea? O fi fost ideea că o carte publicată pe wattpad a ajuns pe hârtie? O fi fost faptul că publicul acela pe care noi nu-l cunoaștem, dar autoarea da, poate nu știe că există autori români contemporani sau nu știe cât de bine scriu sau nu știe că scriu și pentru ei?

Și totuși, publicul ăsta există. L-am văzut, l-am cântărit, l-am judecat... Dar sute de oameni au stat la coadă, s-au trecut pe liste de așteptare, au plecat cu o carte acasă. Întrebarea care ar trebui să ne preocupe acum, cred eu, nu e ce i-a adus acolo, ci cum ajungem la ei, cum îi prezentăm lor pe ceilalți autori care și-ar dori un loc lângă Obsesia Georgianei.